Din oras

Amintiri din „COVIDărie”. O zi din viața celor marginalizați

Pandemia a lovit din plin și încă lovește.  Virușii nu fac diferența între oameni slabi, grași, bogați sau săraci, oameni cu pielea închisă sau deschisă la culoare. În timpul stării de urgență, societatea civilă s-a mobilizat exemplar să ajute acolo unde trebuie. Ne amintim cu drag poveștile celor care au livrat măști, ajutoare celor bătrâni, oameni care s-au mobilizat și au făcut rost de medicamente și alimente pentru cei care nu se puteau deplasa. O poveste, însă, a trecut aproape neobservată în toată marea de gesturi mărețe. A trecut neobservată pentru că îi are drept protagoniști pe locuitorii din Pata Rât. Ei sunt ultimii la care se gândesc administrațiile locale atunci când e vorba de împărțit ajutoare și primii care sunt săltați de autorități atunci când în oraș se întâmplă ceva rău. Chiar dacă oamenii din jur îi privesc diferit, bolile nu fac diferențe între culoarea pielii sau nivelul studiilor. În cele două luni în care oamenii au stat închiși în case, dramele celor care adunau gunoaie cu declarații scrise de mână, au fost aceleași cu cele ale oamenilor intrați în șomaj tehnic fără voia lor.

Așa că azi ne vom aminti o lecție dată de oameni care s-au gândit și la cei la care nu se gândește nimeni. Oameni pe care, dacă avem curiozitatea să îi întrebăm de sănătate, vom afla că se zbat, muncesc, se educă la fel ca orice alt om care își dorește să muncească și să învețe. Doar că ei o fac în barăci de 4/4 ce stau oricând să se prăbușească peste ei. O fac în mizerie, umezeală și frig.

Gândul a fost îndreptat către locuitorii din Pata Rât chiar în timpul stării de urgență, când Centrul Cultural Cujean a demarat inițiativa „Artiști Împreună”. Inițial, mișcarea voia să fie un loc în care artiștii locali să își împărtășească lucrările și să vină cu propuneri prin care să își aducă aportul în comunitate, în contextul pandemiei de coronavirus. Încet, și cu ajutorul activistului de mediu Szakats Istvan, atenția s-a mutat pentru o secundă de la artiști, înspre oamenii simpli, oamenii Clujului la care nu se uită nimeni, niciodată.

Așa a apărut seria de interviuri „O zi din viață”, în care clujeanul a discutat la telefon cu 10 locuitori din zona Pata Rât. I-a întrebat cum le decurg zilele de izolare, i-a întrebat cum se descurcă, i-a întrebat cu ce se ocupă.

 

Gunoiul, piatră prețioasă în pandemie

 

Așa am aflat că majoritatea nu se plâng. Că fiecare se descurcă cum poate. Că mulți au rămas fără vreo sursă de venit. Am aflat că cei mai săraci dintre ei și-au luat declarațiile pe proprie răspundere și au plecat, ca de obicei, să își caute supraviețuirea printre resturile aruncate de clujeni.

„N-am unde să lucrez, stau aici în baracă. Mai umblu pe la gunoi, să trăiesc și eu. Mi-am făcut hârtie, să pot umbla pe stradă. Scriu unde mă duc, că mă duc la gunoaie. Azi am fost la gunoaie la Billa, în Mărăști. Am găsit niște mâncare, pantofi, un tricou”, a declarat unul dintre surpaviețuitorii necunoscuți din Pata Rât.

Despre alții aflăm că au muncit cu acte în regulă. Că își duc copiii la școală, că viața lor e la fel ca a oricărui clujean, cu excepția faptului că trăiesc în locuințe improvizate și sunt ocoliți atunci când sunt văzuți pe stradă.

„Eu am fost șef de tură la Profi, am lucrat 6 ani la ei. De câteva luni nu mai lucrez nimica. Sunt zile când pot lucra, zile când nu pot”, a povestit una dintre femeile care locuiește în Pata Rât și care în timpul stării de urgență s-a bazat pe ajutoarele date de primărie, a avut grijă de familie și a gătit zilnic pentru 8 persoane. 8 persoane care stau într-o baracă improvizată de 4/4.

 

Dacă norocul ar însemna să ai măcar șansa de a învăța să scrii, atunci am putea spune că o mare parte din romii de la Pata Rât au noroc. Însă doar pe jumătate. Tabletele n-au ajuns încă în lumea aceea, așa că mulți dintre copii s-au descurcat cum au putut cu școala.

„Am două fetițe la școală, am grijă de ele. De lucrat lucrez două zile pe săptămână. Mai mult nu ne dă voie. Sunt femeie de serviciu, la curățenie. Doamne ție-ți mulțam că suntem sănătoși, că de aici încolo nu se știe ce o să fie. Am trei copii. Băiatul e însurat și fetițele stau cu mine, sunt la școală, una la liceu, una în clasa întâi. Ne descurcăm greu, că doar eu lucrez, soțul nu, el stă cu copiii, îi duce la școală.

Fata mare e la Spiru Haret. Fata mică e la școală în Someșeni. Acum și ei sunt închiși. Noi nu avem calculator. Ne-au trimis temele acasă, pe hârtie, ca să își facă lecțiile. Mai ales cea mică care învață acuma literele și să nu rămână în urmă. Va fi greu pentru copii”, a concluzionat una dintre locuitoarele de la Pata Rât.

Însă s-au descurcat și nu s-au lăsat.

În lumea de la Pata Rât e ca în lumea „normală”. Unii muncesc și se descurcă, au ajutoare și mărunt cât să își hrănească copiii seară de seară. Alții strâng gunoaie, mătură străzi, sunt zilieri sau sortează deșeuri. Iar alții abia au de unde bea un pahar de apă. Însă niciunuia nu îi e rușine. Nici să muncească, nici cu ce muncește.

„Sunt sortator la Pata Rât, chiar lângă module. S-a făcut o hală pentru noi care lucrăm în Pata Rât și lucrăm zece persoane. Eu lucrez cu gunoi. sortez PET-ul, cartonul, reciclez tot ce e de reciclat. La noi nu se oprește activitatea. Noi și măturătorii. Ei sunt mai expuși!” a povestit una dintre locuitoarele din comunitate, fericită cumva că e printre puținii norocoși care au avut un loc de muncă în perioada aceea.

Alții, însă, n-au găsit încă o soluție prin care să nu mai aibă grija zilei de mâine. Și totuși, nu îi tentează să o ia pe căi nepotrivite.

„Am umblat azi după niște bani dar nu am putut rezolva absolut nimic. M-am dus să fac rost de bani pentru copil, dar nimic. Acuma, ultima oară, am lucrat în construcții. Am o familie foarte săracă, niciun venit. Nu am de unde, nu pot să mă duc la furat, să îmi las copilul, să mă duc la pușcărie. Acum, cu virusul ăsta, nu mă angajez, că nu mă angajează nimeni. Aș avea unde, dar nu mă angajează din cauza virusului. Am o baracă făcută de mine și atât.

Azi am fost prin Mărăști, am fost la gunoi. Decât să fur și să mă duc la pușcărie. Nimic nu am găsit. Nu mai iese lumea afară. Am fost să caut fiere, curpru, alamă, ce se poate vinde. Nu am găsit nimic. Nu am un ban, nu am nimic. Când văd că îmi cere copilul și nu am să îi dau, mă ascund și plâng. Nevasta stă cu copilul, eu stau și muncesc.”

Poveștile celor de la Pata Rât pot fi ascultate integral pe platforma lansată de Centrul Cultural Clujean, chiar în perioada stării de urgență. Sunt povești de care e bine să ne reamintim uneori, să nu uităm că undeva, lângă Cluj, există o comunitate care, chiar dacă e izolată de restul lumii, nu e ocolită de virusul care a cuprins întreaga lume.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *