„America” de la Cluj, lumea unde nu ți-ai dori să emigrezi

O lume picarescă: bețivi, perverși, cerșetori, vagabonzi agresivi, oameni mici care profită de alți oameni mai mici pentru a se crede mari, cele mai joase medii sociale compun atmosfera sumbră și dramatică a „Americii”, varianta dramatizată la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, după romanul lui Kafka - „Amerika”. 

Spectacolul urmărește povestea unui tânăr imigrant ajuns în țara tuturor posibilităților cu idealuri mari, cu porniri nobile (încă din primele scene încearcă să îi facă dreptate unui necunoscut, unui fochist oprimat, de pe vaporul cu care tocmai sosise), dar care, lăsat să se descurce singur în America, fără ajutorul unchiului său (un politician veros și bogat care îl preia la sosire, dar care îl lasă rapid din brațe când nepotul îi iese din cuvânt) se vede nevoit să își câștige existența, la fel ca toți ceilalți imigranți, pornind de la zero și sfârșind nu pe plus, ci pe minus. Asta pentru că, cu toate că norocul îl ajută să-și găsească inițial un loc de muncă cinstit de liftier la un hotel, ghinionul și mediul social imund din care nu reușește să scape îl fac să fie dat afară, aruncat în stradă și umilit, el ajungând până la urmă sluga unui travestit înconjurat de alți slujitori cu vestimentație și porniri sado-maso. 

Între aceste limite se desfășoară întregul spectacol, care ilustrează o lume închisă, fără scăpare, un tărâm al tuturor posibilităților de ratare. „America” de la Cluj durează două ore și 40 de minute, timp suficient pentru ca să apuci să caști de câteva ori, dacă subiectul nu îți e foarte apropiat de suflet, dacă tema nu te atrage sau dacă, după ce ai încercat să vezi metafore și sensuri sublime în jocul scenic, nu ai reușit și ai trecut pe modul ”sleep”. Mod din care ești însă scos în mod salvator spre finalul reprezentației, care salvează și spectacolul per ansamblul său. 

La Teatrul Maghiar sala este folosită, în multe piese, în mod ingenios, în întregime ca o scenă, iar scena ca o sală construită pentru spectatori. Și în „America” este așezat pe scenă un podium de unde publicul privește spectacolul până spre final, când este ridicat în picioare și rugat să se reașeze pe scaunele din sala mare de unde poate urmări deznodământul jucat atât în sală, cât și pe scenă și pe podiumul tocmai părăsit de spectatori. Jocul cu spațiile scenice nu te lasă să adormi în „America”, chiar dacă ritmul spectacolului este unul trenant, lent până la ațipire.

Decorul sumar, în care personajele declamă replicile cu tonalități maxime, aproape strigate, este unul tern: uși mari de metal negru care zăngăne tăios, porți-baricade de sârmă, o cabină pătrată și sinistră de lift și alte detalii în aceleași note de negru-gri și de tristețe, suficient de puține cât să țipe austeritatea existențială, suficient de multe cât să creeze atmosfera de deznădejde, de tristețe fără salvare.

Macabrul decorurilor dominate de negru, personajele care, atunci când nu urlă replicile, le strigă prin câte-o portavoce metalică imensă, lumea personajelor limitată la ratați, depravați și corupți, toate acestea și altele asemenea reușesc – dată fiind și durata spectacolului – să îți pătrundă adânc în minte și în suflet, să îți lase o profundă și greu trecătoare senzație de sfârșit de lume, de agonie existențială, de cavou al tuturor speranțelor. 

„America” de la Teatrul Maghiar din Cluj introduce spectatorii într-o lume depresivă, ca urmare și aplauzele de la final, deși lungi, mi-au părut surde, silențioase, ieșite din mâini contaminate de drama lipsită de lumină la care publicul a asistat. 

Dacă piesa e o reușită sau nu, decide fiecare. Nu e o banalitate, cu siguranță, și pentru cultura teatrală a oricărui spectator pasionat, nu e de ratat. Dar nici nu o recomand acelora care vor să vadă la teatru lumină și poezie, zâmbet și armonie. „America” de la Cluj nu e un tărâm unde ți-ai dori să emigrezi. Iar 2 ore și 40 de minute de deznădejde scenică pentru unii poate fi cam mult.

Foto: István Biró, Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Adauga comentariu