Alexandru Iorga, istoria zbuciumată a unui artist clujean de 90 de ani: „Liviu Rebreanu m-a făcut balerin!”

Alexandru Iorga este o istorie vie a ultimilor 90 de ani, o persoană care și-a trăit intens viața, care i-a gustat din plin și deliciile, dar și amarul. A început să lucreze de la 14 ani, ca marinar, pe urmă a ajuns în Capitală, unde înclinațiile artistice i-au fost apreciate de către Liviu Rebreanu, directorul de atunci al Teatrului Național București, care l-a dat pe mâna lui Oleg Danovski,  întemeietorul școlii românești de balet modern, fondatorul și directorul primului teatru de balet din România. 

După 5 luni de studii de balet, Alexandru Iorga a fost angajat în ansamblul de balet al Operei Naționale București, unde a continuat să se perfecționeze artistic alături de ceilalți balerini. Ulterior, a dansat la Timișoara, apoi la Opera Maghiară din Cluj, chiar de la înființarea acesteia, din 1948, pe urmă a trecut la Opera Română, de unde a fost dat afară ca indezirabil, pentru că vorbea contra ideologiei acelor vremuri. A fost nevoit, timp de 5 ani, să țină oi pentru a avea din ce trăi, după care, la schimbarea conducerii, a fost rechemat de către Tudor Jarda, noul director, în ansamblul de balet al Operei, de unde artistul s-a și pensionat și, pentru că balerinii au parte de o pensie lungă, a avut răgazul necesar pentru a-și scrie memoriile și pentru a publica o serie de volume legate de istoria baletului românesc, cursuri de Yoga, un dicționar de dans, beletristică - esențe ale experienței sale de viață.

Marinar pe un remorcher la 14 ani, apoi figurant la Teatrul Național București

Alexandru Iorga s-a născut, acum 90 de ani, în Potfalău, o mică așezare de lângă Cluj. La vârsta de 6 ani, familia sa s-a mutat la Cluj, în Dâmbul Rotund. Tatăl său, jandarm, a fost mutat cu serviciul la Brașov, iar mama a rămas în Cluj, unde s-a recăsătorit cu un maistru lăcătuș de la CFR, bețiv și agresiv, care i-a marcat copilăria și din cauza căruia Alexandru și-a dorit să se apuce de box, pentru a-l putea bate, atunci când acesta se întorcea acasă noaptea, beat și pus pe scandal:

„Am început boxul, am devenit destul de bun, și nu a trecut mult și am auzit că dacă nu ai împlinit 18 ani, că dacă ești minor și omori pe cineva, nu te bagă la închisoare, te trimite la un centru de reeducare. Ioi, zic, păi de ce nu mi-ați spus mai repede?! Și vine ăsta într-o seară, tot așa beat, pe la 10-11, mama, «hai să fugim!», și-i zic: «Mamă, du-te și stai în bucătărie și taci din gură!». Aveam un mic atelier, am intrat în magazie, am luat un ciocan și am stat în fața târnațului, zicându-mi: acum, cum vine ăsta, și beat, îi dau cu ciocanul în cap și-l omor! Și a deschis el poarta, m-a văzut, a stat un minut, i-a trecut toată beția, a închis poarta, a dispărut, și de atunci nu l-am mai văzut. A doua zi, pe când eram la școală, a venit, și-a luat lada de scule și a plecat, nici mama nu l-a mai văzut de atunci. Deci era să fiu și criminal.”

În loc de criminal, Alexandru a ajuns, la 14 ani, mus, elev marinar pe un remorcher din Giurgiu, în drum spre Bratislava. După câteva luni de navigat, remorcherul a trebuit să intre la vopsit în Tulcea și atunci tânărul a mers la București, la Casa Petofi din Cișmigiu, „unde se adunau toți ungurii și românii din Ardeal”:

„Acolo am cunoscut un ardelean care era adjunctul șefului figurației de la Teatrul Național, el m-a întrebat dacă vreau să câștig un ban și m-a dus la Teatrul Național, unde m-a băgat în corpul de figurație.”

„Liviu Rebreanu m-a făcut balerin!”

Ajuns la Teatrul Național, Alexandru încerca să fie mereu în preajma marilor actori ai vremii, George Vraca, Aura Buzescu, Elvira Glodeanu, George Calboreanu, și astfel, norocul i-a surâs și o clipă fatidică l-a adus din postura de figurant, în cea de balerin:

„Mă trăgeam întotdeauna pe lângă actorii care așteptau să intre în scenă, îmi plăcea să îi aud vorbind. Și, cum stăteam acolo, a venit un domn înalt, cu părul scurt, salutat de toți cu respect, și s-a oprit în fața lui Vraca și a încă unui actor, care stăteau pe un fotoliu, și i-a întrebat: «Gloria ați terminat-o mai repede?». Și, i-am răspuns eu: «Exact cu 14 minute!» Cei din figurație, toți au înlemnit, cum am îndrăznit eu să intru în vorbă!? Și, m-a întrebat Vraca: «Dar tu de unde știi că cu 14 minute?» «Păi, eu știu toată piesa pe dinafară!», i-am răspuns. Și domnul acesta înalt m-a întrebat dacă îmi place atât de mult teatrul, iar eu i-am spus că prima dată în viața mea am intrat în teatru pe scenă, dar că îmi place foarte mult! Atunci m-a întrebat de ce nu mă fac artist. Eu vorbeam ardelenește și i-am răspuns că ceilalți, când mă aud vorbind, râd de mine, eu să mă fac artist?! El mi-a spus că mai sunt și alte stiluri și s-a uitat la mine: «Ia ridică-te în picioare!» Mă ridic și zice: «da!», și a doua zi se repeta acolo o piesă de balet, eu o urmăream și îmi spuneam că nu am mai văzut în viața mea ceva mai frumos! Erau balerine de la Operă, împreună cu un solist, și mă uitam: Doamne, Dumnezeule, uite cum o ridică! Uită-te cum se îndoaie! Și vine Liviu Rebreanu, cu Oleg Danovski îmbrăcat de o eleganță cum nu am mai văzut, și îi spune lui Danovski: «Ăsta e băiatul!» Danovski se uită la mine, mă cercetează, mă pune să bat ritmul, și zice: «Miercuri vii la Operă, la ora 5, la sala de balet!»”.

„Liviu Rebreanu m-a făcut balerin!”, exclamă acum, după mai bine de o jumătate de secol, Alexandru Iorga, artistul descoperit de marele om de cultură, Rebreanu, în 1944:

„Astfel am ajuns în școala de balet a Operei, băieții erau puțini, eram 14, iar când ne-au considerat apți pentru scenă ne-au angajat. Eu am fost angajat la Opera Națională după vreo 5 luni de studii de balet, aceea mi-a fost școala și am mai învățat pe urmă, făcând exerciții zilnice cu ansamblul de balet.”

Alexandru Iorga își amintește și ultimele zile ale vechiului Teatru Național București:

„Vechiul Teatru Național a ars în ultimele zile de bombardament și de război. Atunci, nemții, înainte de a se retrage de la Otopeni, și-au aruncat ultimele bombe. Cel mai ușor scăpai în București dacă stăteai în Cimitirul Bellu. Când au bombardat Naționalul, ne-am împrăștiat fiecare, pe unde am putut.”

Revenirea la Cluj: balerin, cioban, iarăși balerin, apoi scriitor

Cu toate că vremurile de după război însemnau o mizerie înfiorătoare, tânărul artist câștiga, din prestațiile sale scenice la Operă, Teatrul Național și din programul artistic din unele baruri, suficient cât să economisească, să cumpere aur și să construiască la Cluj o casă de dimensiuni modeste, unde a locuit împreună cu mama sa, după ce s-a hotărât să revină în orașul natal. 

Reîntors în Cluj, Alexandru Iorga a vrut să se angajeze la Opera Română, dar, pentru că se considera un balerin mai bun decât ansamblul de balet de atunci al Operei și pentru că nu a avut loc din cauza anumitor nepotisme, a fost nevoit să danseze timp de un an la Timișoara. În 1948 s-a înființat Opera Maghiară din Cluj, Alexandru fiind unul dintre cei 80 de artiști angajați atunci în această nouă instituție culturală.

După ce a performat câțiva ani pe scena Operei Maghiare, Alexandru Iorga a trecut la Opera Română, unde a stat până ce a fost dat afară ca indezirabil, pentru că „îi umbla gura” și pentru că nu era membru de partid. După schimbarea direcțiunii Operei, odată cu numirea lui Tudor Jarda ca director al acesteia, balerinul a fost reangajat, după ce 5 ani fusese cioban la oi, pentru a se putea întreține:

„Tudor Jarda imediat mi-a dat telefon să mă cheme la Operă, după 5 ani, în care am ținut oi, ca să avem din ce trăi: «Hai, mă, la repetiție!» «Păi, cum să nu vin?», i-am răspuns. «Hai, că te pun absent!» Cinci ani nu am mai dansat deloc, dar nu uitasem și am reintrat la Opera Română, mi-am văzut de treabă și am mai stat încă doi ani, până la pensie, când am ieșit pe poarta principală, cu diplomă de excelență.”

Fiindcă avea carte de muncă de la 14 ani și pentru că balerinii se pensionează mai devreme decât celelalte categorii de salariați, Alexandru Iorga a ieșit la pensie la 48 de ani. Și-a trăit viața de pensionar umblând prin toți munții cu prietena sa, cu 28 de ani mai tânără, și scriind cărți, prin care le-a împărtășit și celorlalți experiența sa tumultoasă de viață umană și profesională. 

Imediat după Revoluție a scris un volum de istorie a baletului românesc, ce s-a vândut foarte repede, într-un tiraj însemnat, a redactat și un dicționar de dans, și manuale de Yoga, iar memoriile sale, „Romanul lui Alexandru”, sunt o ocazie pentru cititori „să cunoască toată adevărata istorie subterană a României”, după cum conchide autorul, invitându-ne să-i lecturăm cărțile, pentru mai multe detalii din viața sa fascinantă, o istorie vie a ultimului secol, trăită prin ochii unui artist.

Comentarii

Erika

15.01.2016 13:24

Scumpul meu vecin :*

Adauga comentariu