„Aleg să nu fac nimic” la Teatrul Național Cluj

„Munca nu e utilă, munca e sclavie (...) munca nu înnobilează nimic, înseamnă doar oboseală, efort (...) De-o viață tot munciți ca să vă fie bine, și ce-ați găsit? Boală, epuizare?” 

Astfel sună replicile ultimei premiere a Naționalului clujean, o piesă de teatru – metaforă pentru condiția omului în societate, una ingrată, de sclavie. Orice acțiune, orice gest, orice vorbă înseamnă pentru omul modern un efort menit doar a îi consolida rolul de rotiță într-un mecanism social care ne automatizează, consumându-ne timpul și energia, lăsându-ne storși și reduși la statutul ingrat de roboți implicați într-o epuizantă și sterilă luptă pentru supraviețuire. O supraviețuire nu a eului propriu, autentic, ci a celui impus și contrafăcut, a măștii care ne asigură accesul pe scena unei lumi în care se joacă dintotdeauna doar un teatru inuman și rece.

„Il Nullafacente. Aleg să nu fac nimic” reprezintă pentru regizorul Roberto Bacci cea de-a patra colaborare cu Teatrul Național din Cluj. Și cea mai reușită! Piesa poate fi văzută, în esență, ca o reinterpretare actuală a expresiei ecleziastice: „Vanitas vanitatum, omnia vanitas” („Deșertăciune a deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune”), deșertăciunea însemnând orice fel de acțiune (sau de reacție) ce presupune o motivație exterioară naturii umane, una menită strict integrării și funcționării în iureșul inutil al zilei de azi și de mâine.

Personajul principal, interpretat de către actorul Cătălin Herlo, pledează pentru o inacțiune totală nu din lene sau din lipsă de implicare, ci tocmai dintr-o implicare profundă în tot ceea ce înseamnă trăirea plină de sens a fiecărei clipe. Soția sa (jucată de Ramona Dumitrean) suferă de o boală incurabilă și poate tocmai perspectiva iminentă a morții îi face pe cei doi soți să renunțe la ceea ce numim, în mod normal, „viață”, în favoarea trăirii simplei senzații de a fi viu. Ei încearcă să prezerve clipa prin ieșirea din curgerea tumultoasă a timpului care înseamnă, pentru majoritatea oamenilor, doar o succesiune de fapte impuse prin normele sociale. Bărbatul nu muncește, și-ar îmbrățișa soția, pe care o iubește, însă nu este dispus la efortul de a se ridica de pe fotoliu, consideră obositor până și să mestece morcovii adunați de la groapa de gunoi a unui supermarket. 

Societatea care încearcă să îi tragă pe cei doi soți înapoi în mrejele ei e întruchipată de medicul femeii, de fratele ei și de către proprietarul apartamentului în care cuplul stă în chirie. Doctorul îi oferă medicamente pacientei aflate în stadiu terminal, doar pentru a-i prelungi agonia, fratele este ultragiat de pauperitatea în care se complac cei doi, iar proprietarul e disperat de imposibilitatea recuperării chiriei, fapt care îi provoacă atacuri de panică și insomnii, cu toate că la tot pasul îi mai cade din buzunare sau din pălărie câte un teanc gros de bani. Poți avea, însă, toate teancurile de bani din lume, că acela care îți lipsește nu te lasă să dormi!

Agonia femeii și apropierea morții o fac pe aceasta, în cele din urmă, să își părăsească soțul, în încercarea de a se salva (după ce leșină în fața lui, iar bărbatul nu încearcă să o ridice, considerând că e inutil - atâta timp cât zace neatinsă, existând posibilitatea ca ea să nu fie moartă). După ce experimentează lumea din afara apartamentului conjugal, cu anxietățile și inutilitățile ei, și după ce soțul revine la viața socială pentru a o recâștiga, femeia realizează că agonia lui „a nu face nimic” este preferabilă zbaterii în lume pentru nimic. Așa că, în final, cuplul este reîntregit sub forma trăirii unei clipe de tandrețe morbidă, a clipei eterne ce sintetizează viața și ne duce iremediabil spre moarte. 

Astfel sună, sec, rezumatul unei piese ce mizează însă nu pe subiect, pe intrigă, ci pe subiecți, pe stările lor interioare, redate magistral de către Cătălin Herlo și de Ramona Dumitrean, a cărei moarte scenică e convingătoare, e minuțios și fin redată prin gesturi, mișcări și fizionomie. Și Ovidiu Crișan, în rolul fratelui, construiește un personaj conturat impecabil, iar Radu Lărgeanu stârnește des zâmbete și râsete în sala de spectacol, prin replicile sale spumoase, tragicomice. 

Scenografia este sumară, fiind compusă dintr-o masă, câteva scaune, un fotoliu și un cuier, dar austeritatea scenică devine un reflector ce scoate în evidență jocul personajelor. „Aleg să nu fac nimic” e o piesă de atmosferă, în care de multe ori te poți auzi respirând, tensiunea dramatică și liniștea fiind uneori absolute. 

Personajele „muncesc” teribil încercând să nu facă nimic, ele luptă, de fapt, anevoios, pentru o stare de zen și de autoconservare dificil de atins într-o lume în care singura constantă e schimbarea și permanenta acțiune.

Spectacolul lui Roberto Bacci este un prilej adânc de meditație, în ultimă instanță, asupra propriei ființe, e un mijloc de detașare față de cotidian, de ieșire din fluxul acțiunilor și „reacțiunilor” noastre, de cunoaștere de sine. 

Spectacolul va mai putea fi savurat și în 22 februarie, în 1 și 31 martie. Merită, cu siguranță, văzut și revăzut. Alegeți să nu faceți nimic altceva într-una dintre cele trei seri, decât să mergeți la o piesă foarte bună de teatru! 

Fotocredit: Nicu Cherciu, Teatrul Național Cluj

Adauga comentariu