Inchipuiti-va ca existentele nostre sunt un filtru de cafea, parte dintr-un mare aparat de cafea al lumii. In el, strabunicii, bunicii, parintii nostri au pus apa rece si boabele de cafea macinate de experientele lor, mai triste sau mai bune, mai ample sau mai seci. Cu filtrul din care am iesit noi, Cafelele Noilor Dimineti, s-au mai facut in spatele nostru de catre strabuni generatii de cafele. Si, ca orice filtru prea mult folosit, acesta incepe sa capete depuneri, depuneri ce impiedica apa curata sa arda uleiurile din praful de cafea.
Si iata cum tot mai putina apa proaspata ajunge de la vechile generatii in Noile cafele ce suntem noi. Mai rau, cand filtrul se infunda, pe langa marginile lui, preaplinul de apa imbacsita si zat umed se strecoara pe micile margini in bolul colector al experientelor. Ajungem sa punem in Cana Vietii noastre cafeaua cu zatul bunicilor, cu neimplinirile si temerile parintilor, o bem zi de zi in speranta ca ne vom trezi mai breji, mai fericiti, mai veseli.
Dar zatul pe care il inghitim zilnic infunda si filtrul sufletului nostru. Uneori, rezistam pana la capatul vietii. Alteori, zatul ne invadeaza arterele, visele, ochii, trairile, tulburandu-le cu praful umed al depresiei si neputintei.
Ma uit in stanga si o vad in minte pe ea. Este casatorita de 3 ani, dar este foarte nefericita. Nefericirea ei a adus-o in patul meu luni de zile, ne-am tras-o licean, apoi dur, apoi soft, dar totul s-a oprit intr-o zi cand mi-a spus ca nu mai poate face asta. Mi-a spus grava: „Gata, ne-am impacat si, daca ne-am impacat, nu mai pot sa fac asta, simt ca l-as insela”. Ma umfla rasul si imi aduc aminte de toate gaurile si porii cu care alaltaieri si-a inselat sotul, de toate scancelile frigide si de toate eliberarile. Ea, o rasfatata, este propriul motor al nefericirii ei, pe care il aprinde atunci cand viata ei e prea linistita. Vrea sa ruleze pe strada cu motorul durerii pornit, durerea si depresia sunt starile ei de bine. In trecutul ei, sta o copilarie plina de tristete, desenata in culori guase de o mama singura, mereu nemultumita de barbati, mereu in asteptarea Printului. E „mami” care i-a facut in fiecare dimineata fiicei cafele triste si amare, invatand-o ca asta e starea normala, ca amareala e starea de dulce in care trebuie sa creasca.
Ma uit la dreapta si il vad pe el, un om bun si singur, care de ani de zile isi bea cafeaua in tacere. Parasit de toate femeile ce nu vroiau, dom’le, sa ii faca mancare cum ii facea mama, sa ii calce camasile cum o facea mama, el, omul bun si singur, isi plange nenorocul definitiv, crede el, ce i-a devenit, practic, un dat. Ii e dor de mami care a murit cand el era in primul an de facultate si de atunci viata i s-a destramat complet. Mama era cea care, zi de zi, dimineata, la amiaza si seara, ii dadea telefon sa vada cum mai e, daca a mancat, daca a invatat, daca are vreo iubita, daca da, cine e, din ce familie, daca se machiaza excesiv sau daca stie sa calce, daca are habar cum se face supa de oua, asa cum ii place lui. Mama era cafeaua lui de zi cu zi, plina de zat, e adevarat, dar ce drog linistitor! Astazi, fara mama, el nu isi mai poate reveni si, la 45 de ani, se pregateste sa moara. El crede ca a murit in interior si ca doar corpul mai trebuie sa inteleaga asta. Nu mai vrea sa lupte, s-a saturat, chiar daca tot de la corpul si mintea lui primeste sms-uri ciudate: ba are cate o erectie pe care o inchide cu o laba scurta finalizata cu remuscari, ba are cate un vis cald si luminos in care e puternic si strange in brate o femeie zambitoare si doi copii galagiosi. Dar nu intelege nimic din toate astea, priviti-l si dumneavoastra, dragii mei, cum sta in cur pe pat, in camera lui de bolnav sufletesc ce miroase statut a sosete puse la uscat. L-ati pozat?
E in fata mea si, poate mi s-a parut, mi-a lasat un sarut de bun venit mai aproape de coltul gurii decat s-ar fi cuvenit. Umezeala de langa buze inca imi staruie si o privesc, ea, frumoasa, cu spatele demn si drept ca o placa de pal melaminat, cu tatele mici din care n-a iesit niciodata lapte. E distrusa, nu-i merge nimic in viata, tocmai a aflat un mare secret pe care nici nu stie daca sa mi-l spuna. Tipul cu care e ea, ok, bine, imi spune, tipul cu care e ea de peste doi ani si-o trage cu mama ei. Este atat de… este atat de… si imi povesteste cu lacrimi de cafea fierbinte ca nu stie ce sa faca. Fiindca tatal ei ar innebuni daca ar afla, e un om bun, un profesor respectat, familia e una atat de bine vazuta, incat aceasta pacoste ar ruina-o. O privesc mirat cum vorbeste de faptul ca viitorul ei sot tocmai isi baga varful madularului in vaginul ma-sii, o privesc cum imi vorbeste disperata despre familie si reputatie, sunt socat ca ea se exclude eroic din aceasta drama, ca si cum sufletul ei nu ar conta, ca si cum visele ei naruite sunt niste diazepame morale pe care tocmai le inghite cu o sorbitura de cafea cu lapte si o intreb daca sufera. Intrebarea suna sec, ca o portiera de taxi trasa scurt peste deget. E sunetul si apoi durerea care vine dupa ce totul s-a rupt. Si plange electric, ca o ploaie intarziata de toamna ce inca viseaza la vara, si imi sare in brate agatandu-se cu mainile crengi. E doar o secunda pana cand ii simt spatele de pal melaminat ca se indoaie si imi ia mana ca sa ii desfac fusta. Ador melodramele si femeile vulnerabile, sa nu ma judecati prea aspru, am si eu zatul meu, si ii scot cu dintii sfarcurile batute in palul melaminat, iar ea se razbuna pe tot ce e rau in viata ei, apasandu-se sacadat si icnind sufocata de lacrimi. E multumita acum, ma priveste parca mai inteleapta, iar eu o intreb daca ia pastile, sa nu cumva sa… Stai linistit, imi zice, e mai grav, dar nu te afecteaza pe tine: mai e un detaliu, sunt gravida cu el in trei luni, iti dai seama ce situatie am, nu? Si eu ies pe usa si, in loc sa ma bucur de pleasca asta sau sa ma intristez la drama ei, nu pot sa ma despart de imaginea unui Bubico peste care tocmai am navalit in compartiment si pe care tocmai l-am aruncat pe geam in timp ce mamitica lui statea mumos sa i-o trag pe la spate.
Dar zatul din noi ne infunda. Zi de zi, se mai adauga niste fire de cafea macinata si inutila in ochiurile plasei ce ar trebui sa ne fereasca de starea de minciuna. Putini isi dau seama ca trebuie sa il spele de grundul maro sau sa schimbe filtrul.
Abuzul si suferinta au un gust atat de familiar, e greu sa te lasi de convins ca poti fi proaspat si liber in fiecare dimineata si fara ele. Doare sa cureti zatul, asa e, e greu sa traiesti sevrajul purificator al dependentei de durere sufleteasca, e greu sa renunti la lingurita de frica cu care iti indulcesti dimineata fiertura.
Poate ca e o poveste cretina asta cu zatul din noi. Nu stiu de ce mi s-a nazarit sa o scriu, imi dau seama acum, cand trec pe langa terasa de la Starbucks, ca poate am gresit, fiindca toti beau cafea, chiar inchina cu ea, si toti par fericiti, atat de fericiti…