Violența extremă, nuditatea, tabuul tratat lejer, detabuizat, sunt ingredientele care au făcut celebră „Portocala mecanică” în ultimii 55 de ani – mai întâi romanul scris de Anthony Burgess, a cărui notorietate a fost sporită de filmul lui Stanley Kubrick, apărut în 1971, retras de pe piață timp de 30 de ani datorită modalității de tratare a acestor subiecte ca pe lucruri firești, inerente ființei umane, drept caracteristici normale ale individului care are libertatea alegerii de a fi bun sau rău, de a fi violent, agresiv, abuziv sau de a întoarce și celălalt obraz în fața agresiunii mediului social în care trăiește.
Diferența dintre carte, film și piesa de teatru a Naționalului clujean e dată de dimensiunea artistică, pentru că arta „iartă” și îndulcește orice, „de amorul artei”, a catharsisului sau a ideilor pe care le exprimă actul artistic, într-un mod care ajunge la suflet. Ei bine, diferența dintre carte, film și Portocala Mecanică a Teatrului Național Cluj e că primele abundă de valoare artistică, pe când spectacolul de teatru regizat de Răzvan Mureșan este complet lipsit de artisticitate, fiind doar o însăilare tristă și amară de violență, nuditate și falsitate.
În discutarea acestei piese de teatru se impune o comparație cu filmul lui Kubrick pentru că piesa pare o decupare atentă a filmului, un colaj de scene rejucate din film, însă doar a părților violente, în care personajele se bat, abuzează și violează, sunt bătute sau abuzate, spectacolul lui Răzvan Mureșan lăsând pe dinafară secvențele intermediare, liantul acestor secvențe atroce, liant ce construiește în film tocmai dimensiunea psihologică, filosofică, a întregului demers care altfel rămâne doar un film cretin pentru psihopați, antihriști și inadaptați social.
Spectacolul Teatrului Național Cluj creionează doar vag „portocala mecanică”, prin lăsarea pe dinafară a scenelor „mai soft” care fac sens în film, spectatorii din sala de teatru care nu au văzut filmul sau care nu au citit cartea riscând să nu înțeleagă nimic din pleiada de scene violente ce se desfășoară pe scenă, imagini neverosimile prin jocul mediocru al actorilor vădit incapabili să joace rolurile unor delincvenți atroce. Personajul principal, șeful găștii de tineri demenți, un personaj impetuos, mândru, de forță, chiar și atunci când soarta se întoarce împotriva lui, în interpretarea lui Cristian Grosu devine cel mai slab dintre personaje, o caricatură penibilă a lui Alex din film, cel mai secundar dintre personajele secundare, un ins smiorcăit, fără patos, fără suflu, un distrus și un biet alienat mintal care, în loc să te revolte, cum ar trebui, îți provoacă milă! Și nu doar personajul principal a fost schimonosit în această punere în scenă, și ministrul de Interne, un tip demn și sobru în film, apare, în acest spectacol, îmbrăcat în echipament de tenis și cu o rachetă în mână, atunci când merge la închisoare să aleagă un deținut pentru un tratament inovator de „reeducare”. O imagine neverosimilă, neinspirată, care nu ironizează metaforic clasa politică, ci chiar această piesă care recurge la astfel de artificii de exprimare pseudoartistică facile și inadecvate.
Pe scurt, Portocala Mecanică a Teatrului Național Cluj decurge cam așa: bătăi pe scenă, noi bătăi pe scenă, din când în când se aude în sală, bârâind tare în boxe, vocea personajului principal care explică neconvingător unele lucruri, alte bătăi, violuri, bătăi, apar părinții scelerați ai adolescentului dement, tatăl o pipăie pe mamă, apare supraveghetorul deja infractorului juvenil, îl pipăie, șeful găștii le trage o scatoalcă prietenilor săi pentru că unul dintre ei întrerupe o pipiță în timp ce cântă Beethoven, obsesia sa muzicală, tinerii se împacă, iar violuri, apoi o crimă, șeful găștii e trădat de prietenii săi, ajunge la pușcărie, se dă credincios, preotul îl pipăie, el e de fapt un antihrist, apare ministrul de Interne în închisoare, Alex e ales pentru un program medical de reeducare, primește tratament injectabil, e pus să vadă filme violente până ajunge să simtă repulsie și disconfort fizic în fața nudității și a violenței, e testat prin batjocorire fizică și incitare sexuală, trece testul, ajunge în libertate, unde părinții săi, care și-au găsit un chiriaș ca un fiu, practic îl alungă de acasă, ajuns pe străzi e bătut de homeleșii pe care el îi bătuse, ajunge în casa unui scriitor de asemenea bătut de gașca sa, a cărui soție violată de tineri decedase, scriitorul cheamă presa nefavorabilă regimului politic ce inițiase și programul medical de „reeducare” și îl determină pe tânăr să se sinucidă punându-i Beethoven, muzica pe care Alex nu o mai suporta fizic, ca un efect secundar al filmelor urmărite în timpul programului medical, filme pe coloana sonoră a cărora răsuna Simfonia a IX-a. Alex ajunge la spital, aici e vizitat de ministrul care îi promite un job bun cu un salariu pe măsură când se va vindeca pentru ca în schimb tânărul să îl ajute să își recâștige capitalul electoral pierdut în urma scandalului tentativei sale de sinucidere. Alex e vizitat și de către părinții săi, care se simt vinovați pentru situația în care a ajuns fiul după eliberare, și acesta dă semne de vindecare totală, recăpătându-și și liberul arbitru, capacitatea neîngrădită de a alege să facă rău. The end. Toate acestea, în 3 ore, fără pauză, cu toate că filmul conține în plus față de piesa de teatru și scenele-liant de care scriam mai sus și durează doar două ore, nu trei. Regizorul Portocalei Mecanice clujene a reușit să facă o piesă de teatru care conține, aproape fidel, 60% din scenele din film, fără a adăugate altele suplimentare, în 3 ore, în timp ce filmul durează două ore, o performanță regizorală care reușește doar să plictisească spectatorii care mai tresar doar erotic la scenele de nuditate, la sânii actrițelor bărbații și la fundurile bărbaților femeile, pentru că la altceva nu au la ce să tresară.
Per ansamblu, această piesă pare o parodie proastă a filmului, una realizată parcă fără prea mare interes, cu o maximă economie de mijloace. În acest sens, scenografia e compusă doar din 5 piloni pe care sunt proiectate diverse imagini, la fel de sărăcăcioase, în funcție de schimbarea de scene sau de acte. Distribuția este realizată parcă la întâmplare, actori nepotriviți, fără forță, fiind puși să joace personaje de forță și invers. Sunetul se aude cu distorsiuni, parcă din boxe defecte, iar luminile „ard” unele scene, altele fiind, în schimb, iluminate insuficient. O ratare, așadar, de mare clasă, o premieră pe care, după ce o vezi, nu vrei să o mai revezi, un semn clar că în teatru violența și nuditatea, ca ingrediente exclusive ale unui spectacol, nu sunt unele de succes. Cine vrea să vadă femei dezbrăcate pe scenă merge la striptease, cine vrea să vadă bătăi în ring merge la spectacole de MMA, la teatru vine un alt tip de public, unul care așteaptă subtilități, joc psihologic, semnificație, catharsis, sânii, fundurile și violența fiind ok doar în contextul în care construiesc o semnificație dincolo de sex și de violența în sine.
„Portocala mecanică” este, așadar, o dezamăgire pentru un spectator care iubește teatrul adevărat, pentru un cinefil care a văzut filmul lui Kubric sau pentru un cititor care a savurat cartea lui Anthony Burgess. Poate fi însă o încântare pentru cine vrea să îi vadă șarpele lui Grosu și alte asemenea „butaforii” scenice. „Violența, nuditatea și falsitatea mecanică” ar fi fost un titlu mai potrivit pentru această piesă, încropită mecanic, parcă doar pentru a fi bifată, drept o nouă premieră.
Foto: Nicu Cherciu, Teatrul Național Cluj