Dacă vreun ministru al Sănătății ar vrea să demisioneze, nu poate să o facă pentru că, citez din sinteza tuturor declarațiilor post-decembriste: „nu se va găsi altcineva mai bun care să ducă reforma mai departe”. Deci, sănătatea nu poate exista în afara existenţei ministrului X al Sănătăţii, indiferent de guvernare, indiferent de câți muribunzi vor fi fiind abandonați din Ambulanțe cu perfuzia în vene, indiferent de câți români au de suferit din lipsă de medicamente, indiferent dacă sistemul de sănătate din România a fost jefuit până la secătuire… Indispensabilitatea este o afirmaţie nerușinată având în vedere faptul că “sunt pline cimitirele de oameni de neînlocuit”. Și, mai ales având în vedere că, după cum arată sistemul sanitar din România post-decembristă, oricare dintre miniștri X ai Sănătății ar putea să spună doar: „sănătos/sănătoasă sunt eu?”. Sănătoasă a fost vreodată guvernarea?
Mi-aduc aminte de o propunere a lui Dan Ielciu, din vremea când lucram la Evenimentul Zilei – Ediția de Transilvania, care se mulează pe sloganul populist al oricărei guvernări, „mai aproape de oameni, alături de ei”, şi anume: să se pună bolnavii câte doi în paturile de spital, tot unul cu febră alături de unul fără febră – aşa se va rezolva problema încălzirii în spitale şi vor putea fi disponibilizaţi nişte fochişti, încheindu-se astfel şi reforma sanitară. Banii rezultaţi din disponibilizări se vor putea regăsi în scumpirea medicamentelor care se importă – acelea pe care ni le tot recomandă medicii după ce parcurg distanțele dintre simpozioanele sponsorizate de către distribuitorii de medicamente. Poate n-aţi ştiut, dar medicamentele din import reprezintă doar vreo 20 la sută din ceea ce se consumă în România, în schimb, valoarea acestor medicamente reprezintă 70 la sută din ceea ce se cheltuie pe medicamente la noi.
De ce, dacă văd că nu au spor cu banii pentru „compensate” şi „gratuite”, guvernanţii nu introduc cartele? În fond, călit în lupta cu cozile, încă de pe vremea lui Ceauşescu, şi obişnuit cu cartela, pensionarul român va şti să-şi lase plasa (luată ori de câte ori a votat numai după chilipiruri și promisiuni) în faţa farmaciilor, la rând. Mai bine plasa decât zilele.
Căci mi-aduc aminte, din experiența de jurnalist, de situații de-a dreptul hilare din păcate, că este vorba despre viaţa unor oameni. Acum câțiva ani, în Alba, farmaciştii au fost nevoiţi să ţină secrete adresele farmaciilor care mai dădeau gratuităţi şi compensări, ca să nu fie nevoiţi precum confraţii lor din Cluj, Sibiu, Mureş şi alte judeţe să apeleze la serviciile jandarmilor pentru a împrăştia ceata de bolnavi furioşi.
S-ar fi putut organiza şi un concurs „Detectivul iscusit – faza pentru diabetici”. Dacă tot nu sunt / n-au fost niciodată bani pentru Sănătate (decât pentru acoperirea găurilor din buget și a comisioanelor), se puteau (încă se mai poate) debloca câteva milioane de euro pentru ca o firmă agreată să poată tipări diplome cu textul: „Se acordă titlul de mort în timpul crizei din sistemul sanitar domnului… Ștampila şi semnătura: ministrul X al Sănătății, Premierul Z al Guvernării Y”.