Sunt din ce in ce mai multi pacienti care traiesc avand un cancer de mai multi ani, a caror evolutie este oprita sau, cel putin, destul de incetinita pentru a indeparta orice pericol pe termen mediu.
In prezent nu se mai considera a fi suficienta doar vindecarea cancerului. Pe perioada tratamentului trebuie asigurata calitatea vietii bolnavului la cel mai inalt nivel posibil, sustinandu-i moralul.
Descoperirea diagnosticului de cancer determina intotdeauna la pacienti o stare de anxietate intensa. In functie de individ, ea e mai mult sau mai putin profunda si exteriorizata. Anxietatea poate fi amplificata prin contactul cu un apropiat care a trecut prin experienta unui cancer, prin dereglarea vietii de familie si a celei profesionale si prin punerea sub semnul intrebarii a proiectelor personale.
Ea e legata, de asemenea, de teama fata de tratamente si spitalizari. Medicul curant e deseori cel mai in masura sa cunoasca personalitatea bolnavului si pe cea a apropiatilor acestuia si sa comunice adevarul in termenii potriviti fiecarui caz.
Pacientul are in general un comportament pe care nu-l pot prevedea nici anturajul si nici medicul sau. Cel mai adesea el este gata sa se lupte. Are incredere in personalul medical de ingrijire si in medicii care il trateaza. El asteapta de la acestia un dialog sincer si raspunsuri directe la intrebarile sale. Fiecare persoana are o anumita nevoie de informare, care variaza in functie de filozofia proprie de viata si de capacitatea sa de reactie la evenimentele din jur.
Perioada tratamentului. Oricare ar fi tipul de tratament stabilit de echipa medicala, el trebuie explicat de medic in termeni clari, pe intelesul bolnavului.
Tratamentul poate consta din asocierea simultana sau succesiva a interventiei chirurgicale, a radioterapiei, a chimioterapiei, a imunoterapiei sau hormonoterapiei. Pacientul trebuie informat asupra diverselor tipuri de tratamente si a efectelor secundare ale fiecaruia dintre ele.
Spitalizarea este obligatorie in cazul interventiei chirurgicale sau atunci cand tratamentul presupune o tehnica speciala sau o supraveghere stricta. Ea este necesara in aceeasi masura in situatia in care o complicatie are nevoie de ingrijiri de urgenta si atunci cand starea generala a pacientului face imposibila mentinerea acestuia la domiciliu sau cand conditiile de viata si absenta anturajului nu o permit.
Tratamentele sunt efectuate din ce in ce mai mult prin spitalizare de zi, neimpunand pacientului decat prezenta pe durata a catorva ore la spital sau prin spitalizare la domiciliu, daca starea clinica a pacientului si conditiile sale de viata o permit.
In aceasta situatie membrii echipei medicale si anume medicul curant, personalul de ingrijire la domiciliu si medicul specialist sunt in contact permanent. Spitalizarea la domiciliu nu este posibila decat cu acordul persoanei bolnave si a medicului ei curant. Spitalizarile de zi sau cele de la domiciliu au rolul de a evita o ruptura deseori dificila pentru pacient de mediul sau familial.
O astfel de abordare este esentiala pe plan psihologic si trebuie propusa intotdeauna daca e posibil. Cand tratamentele specifice anticanceroase devin ineficace, este posibil ameliorarea confortului fizic si psihic al bolnavului, respectandu-i acestuia demnitatea si solicitarea de sustinere. Aceste tratamente pot fi urmate de bolnav la domiciliu, daca anturajul familial poate sa-i asigure acestuia sustinerea fizica si psihica si daca medicul si personalul de ingrijire garanteaza coordonarea ingrijirilor.
Recidiva este un eveniment dificil de suportat de catre bolnav. Ea este perceputa ca o injustitie. Nu anxietatea la aflarea diagnosticului si teama fata de tratamente sunt elementele care predomina, ci deseori revolta sau disperarea. O recidiviva e cu atat mai greu acceptata cu cat a fost mai lung intervalul de securitate derulat de la diagnosticul initial.
Supravegherea. Dupa un tratament mai mult sau mai putin indelungat si dupa vindecare este intotdeauna necesara o supraveghere pentru a evita consecintele diverselor tratamente efectuate, pentru a usura reintoarcerea la viata normala a pacientului si pentru a depista cat mai din timp o eventuala recidiva. Supravegherea trebuie perceputa sub forma unei asigurari suplimentare si nu ca o sursa de anxietate sau de fobie a “recidivei”. Ea este variabila in functie de fiecare tip de cancer, de evolutia acestuia si de riscurile de recidiviva. Ea consta din examen clinic si examene paraclinice. Aceasta supraveghere se face regulat de 2-3 ori pe an, in primii ani de vindecare, iar apoi anual sau la fiecare doi ani.