Cum se vede lumea de la inaltimea fileului de tenis? Imobilizat intr-un scaun cu rotile, Dacian Makszin paseaza mingile albe care-i vin in dreptul figurii, asa cum a invatat sa paseze fiecare obstacol pe care l-a intalnit in cei 32 de ani ai sai. O dala de piatra asezata aiurea pe marginea strazii, o masina care-i blocheaza accesul in autobuz, un ghiseu asezat la capatul unor scari pe care nu le poate urca, o sala de cursuri la care ajunge doar carat in spate. Dacian depaseste, zilnic, zeci de obstacole, care pentru noi sunt inexistente. In lumea lui, sa faci naveta intr-un scaun, 12 kilometri dus-intors, cu autobuzul, pentru a ajunge la sala de antrenament, sta in firescul lucrurilor. Cu 600 de lei pe luna, Dacian face sport de performanta, iar acum se pregateste pentru Mondialele din China.
Dacian Makszin si-a pierdut dreptul de a merge la un an, pe vremea cand alti copii reusesc sa faca primii pasi. Este prea tarziu sa caute vinovati: un vaccin de poliomielita l-a imobilizat, pe viata, intr-un scaun cu rotile. Nu are pe cine sa dea in judecata, nu poate cere daune morale.
“A fost o neglijenta medicala. Nu stiu cine e vinovat, nici parintii, nici bunica nu mai stiu. Se intampla in anii ’80, nu puteai sa faci nimic, sa te lupti”.
Dar nu s-a resemnat, a fost hotarat sa lupte macar pentru o viata cat mai aproape de normalitate. La 32 de ani, Dacian Makszin a strabatut intreg globul pamantesc, la competitiile de tenis, a adunat 20.000 de oameni intr-o arena sportiva, cu privirile atintite spre el, are o sotie pe care o iubeste, un apartament si o masina. Si, bucuria lui cea mai mare, o fetita sanatoasa, de sapte luni.
Acum, se antreneaza in fiecare zi la sala Centrului Lamont, din Marasti. E cale lunga din apartamentul sau, cumparat in comuna Floresti, pana la usa salii de pe Aurel Vlaicu. Azi a venit cu masina, dar, de regula, face naveta de peste 12 kilometri, dus-intors, cu autobuzul.
Isi urca, greoi, scaunul pe rampa si se aseaza intr-un colt, printre pasageri. De multe ori nu poate, este blocat de alte masini, autobuzul nu are loc sa intre in statie. Il asteapta pe urmatorul, deznadajduit, in speranta ca soferul va scoate rampa de acces.
“Nu imi permit sa vin cu masina din Floresti, ar costa prea mult. Nu imi permit nici sa muncesc, antrenamentul imi ocupa tot timpul. Fizic, trebuie sa fii apt, daca vrei performanta”.
Priveste inainte, cu incredere, catre Campionatul Mondial Paralimpic de tenis de masa, din aceasta toamna, de la Beijing. Dar performanta in sport nu vine fara sacrificiu si efort.
Din scaunul sau cu rotile, care a costat 1.500 de euro si a fost oferit de Clubul Lamont si “ingerul” pazitor Sally Wood, Dacian paseaza mingile aruncate de antrenoarea lui. Anca Chereches e alaturi de el din 2004, si impreuna au reusit sa urce pe locul 24 in clasamentul mondial. De pe aceasta pozitie porneste in competitia mondiala, pentru care se antreneaza zi de zi.
Dacian a inceput sa joace tenis de masa in scoala primara, la Jucu. In timp ce copiii din vecini se jucau pe camp, el ii privea din scaunul lui cu roti mari, cu o dorinta arzatoare de a evada.
Asa ca si-a gasit scaparea in tenis.
“Pentru mine tenisul a fost o evadare, o placere pe care am descoperit-o in scoala generala”.
Si-a continuat pasiunea si mai tarziu, in timpul liceului si a scolii profesionale, urmate la Cluj-Napoca. Ajuns la varsta adolescentei, tanarul Dacian a cunoscut-o, la Clubul Lamont, pe cea care a infiintat fundatia, Sally Wood Lamont. Sally a venit din Marea Britanie, in urma cu 14 ani, cu o misiune nobila: sa-i ajute pe romanii mai putin favorizati de soarta. A deschis pentru ei un centru special, iar acum numara victoriile. Pe langa Dacian, si alti tineri imobilizati in scaune cu rotile au participat, in anii trecuti, la competitiile mondiale, iar multi dintre ei au reusit performante extraordinare.
Tot Sally l-a sprijinit sa urmeze Facultatea de Administratie Publica din cadrul UBB Cluj. Fondatoarea centrului Lamont ii platea studiile din buzunarul ei. Isi aminteste si acum de greutatile prin care a trecut pentru a absolvi.
“In primii doi ani cladirea facultatii nu avea lift. Amfiteatrul era sus, la etajul doi. Atunci aveam insotitor, ma ajuta el”.
Cu 600 de lei pe luna, Dacian face sport de performanta
Dacian Makszin primeste, de la Stat, fix 600 de lei, indemnizatia de handicap de gradul I. Ca sportiv, nu este sprijinit de nicio institutie, federatie sau organizatie. Tot sprijinul vine din partea Centrului Lamont, unde se pregateste pentru competitiile nationale si internationale de mai bine de zece ani.
“Tot ce e aici e pe bani privati. Datorita ei am fost si la Londra, la paralimpiada, anul acesta merg in China, la Mondiale. Noi apartinem Ministerului Sportului si Tineretului, ei ar trebui sa ne dea o indemnizatie lunara. Orice sportiv, daca se angajeaza sa faca sport, nu poate face altceva. Dar nu o fac. Ne sustin doar la trei mari competitii: campionatul mondial, campionatul european si jocurile paralimpice”, povesteste Dacian.
Dar pana sa ajunga la competitiile importante, sportivul trebuie sa treaca prin alte concursuri internationale, mai mici, pentru care nu primeste niciun sprijin financiar din partea Statului roman.
“Noi suntem fericiti, nu multe cluburi din tara au asa o doamna care sa ne sustina financiar. Sunt mai multi sportivi care se antreneaza aici”.
In fiecare zi de antrenament, sportivul incearca, din putinul pe care il are, sa se hraneasca sanatos, sa isi asigure cantitatea de vitamine necesara efortului depus. Dar barbatul nu se plange, se descurca asa cum poate.
Mai suparator este cand se izbeste de realitatea de afara, deloc prietenoasa cu persoanele imobilizate in scaun cu rotile. Asa a ajuns, nu de mult, la Centrul de Informare pentru Cetateni, o investitie de peste un milion de lei, facuta de Primaria Cluj-Napoca in urma cu cativa ani. Numai ca autoritatile locale au uitat sa construiasca si o rampa pentru persoanele cu handicap.
“Trebuia sa inregistrez fetita, sa imi elibereze un certificat de nastere, dar nu am putut, ghiseul era la etaj. Norocul meu a fost ca m-am intalnit cu un fost coleg, care m-a ajutat. Eu am asteptat afara. Este frustrant, dare nu m-am luat la cearta cu nimeni. Poate ar trebui. Ti se pun niste bariere in fata si nu ai ce face, esti neputincios”.
De la un metru inaltime, din scaunul cu rotile, lumea e o perpetua calatorie printre obstacole, chiar si pentru un sportiv de performanta.