Un rahat alb ce tronează din 2008 neîncetat pe scena Teatrului Național Cluj

,,Artă” e bijuteria coroanei repertoriul Teatrului Național Cluj. O coroană, ce-i drept, cam de tinichea, dar în care strălucesc cu atât mai mult, prin contrast, câteva pietre prețioase de o valoare artistică inestimabilă.

Piesa se bazează pe umorul de replici, de situație, ca și construcție textuală, dar, ca reprezentare scenică, e fundamentată exclusiv pe jocul deosebit de expresiv al fizionomiei personajelor, a gesticii lor corporale, joc ce atinge culmi, valori paroxistice. Cei trei actori, Sorin Misirianțu, Dan Chiorean și Ruslan Bârlea, ce interpretează trei prieteni de condiții sociale diferite, sunt monumente de interpretare actoricească în această piesă în care mimica și mișcările acaparează plenar micuțul spațiu al studioului ,,Euphorion” din subsolul teatrului.

Scenografia e minimală, o pânză atârnată de tavan ce întruchipează un tablou alb, cu linii albe, vizibile numai cu ochiul snobului ce apreciază arta picturală doar prin filtrul valorii ei mondene, prin prestigiul pictorului, prin valoarea ei materială.

Unul dintre prieteni vede pânza ca pe un rahat alb, lipsit de sens și de valoare artistică. Celălalt, cumpărătorul și proprietarul ei e încântat de achiziția făcută, iar al treilea amic, mai modest, oscilează în a aprecia sau nu pictura albă, pentru a intra în grațiile unuia sau a celuilalt dintre prietenii săi.

Piesa reprezintă frust și la obiect impostura artistică a timpurilor moderne, a tuturor timpurilor, snobismul în artă fiind o atitudine clasică, de când lumea.
Personajele sunt tarate fiecare de probleme personale. Unul e scos din minți de către mama sa, ființă stresantă și acaparatoare, și de căsătoria de conveniență ce urmează a se produce în viața lui tristă și exasperantă. Cumpărătorul tabloului vrea să evadeze din cotidianul anost prin investiții exorbitante în nulități artistice la fel de exorbitante, considerând înclinațiile sale ce frizează ridicolul drept sublime veleități artistice. Prietenul lucid, ce nu se dă înapoi de la a le spune celorlalți doi verde în față realitatea, e la rândul său într-o relație amoroasă cu o ființă pe care ceilalți o desconsideră și o consideră asemenea lui.

Jocul celor trei personaje, conflictele și împăcările lor scot la lumină o natură umană superficială, ce amuză spectatorul prin ironia goliciunii ei, albe și imaculate.

Densitatea replicilor, a grimaselor celor trei actori, gesturile excesiv teatrale, afectate, țin spectatorul într-un permanent zâmbet și înlătură orice fel de posibilitate de plictis. Piesa, de la un capăt la altul, nu are nici măcar un timp mort, și trecerea de la o perspectivă la alta, de la monolog la dialog se realizează prin heblu și prin focalizarea reflectorului pe unul sau pe altul dintre protagoniști, în timp ce personajele rămase în umbră îl îngână pe cel ce declamă întregi perorații, sau prietenii săi pur și simplu stau și contemplă zbuciumul sufletesc extrem și inutil al celuilalt.

Din conflictele personale și ,,artistice” ale celor trei prieteni câștigă în final bunul-simț. Snobul e convins de vanitatea achiziției sale, de faptul că oricât de bine ar fi cotat un ,,rahat alb”, el rămâne un rahat, indiferent cât de mult ar costa sau cât de prestigios ar fi cel ce l-a scremut. Rahatul pictural de 100.000 de euro e mâzgălit la sfârșit cu voluptate cu un marker negru de 2 lei, pentru a i se da astfel o semnificație. Tabloul tot nu devine artă, fiind tot un rahat, dar măcar e acum un rahat simpatic, personalizat, colorat și cu sens. Sensul este cel al prieteniei și al adevărului, al bunului-simț ce trebuie să preexiste, atât în artă, cât și în relațiile interumane.

Piesa a avut premiera în 2008 și de atunci am văzut-o cel puțin de 5-6 ori și de fiecare dată parcă o urmăresc pentru prima oară. Fiecare replică, fiecare gest, fiecare expresie ieșită din comun a celor trei personaje sunt farmaceutic dozate și calculate pentru a încânta auzul, vederea, simțurile și simțămintele spectatorului. Reprezentația poate fi savurată din nou și din nou, fără a te sătura de ea, pentru că e Teatru cu T mare, în cel mai desăvârșit și savuros sens al cuvântului.

Regizorul-actor Sorin Misirianțu, împreună cu Dan Chiorean și cu Ruslan Bârlea reușesc să facă dintr-un rahat alb bici artistic, ce biciuiește sufletul celor prezenți cu un umor spumos, cu ironie fină, cu replici sclipitoare și cu o atmosferă generală de joc și joacă inteligentă și cu substrat.

Publicul reprezentației de vineri, 23 ianuarie, a avut o medie de vârstă, undeva pe la 22, maxim 25 de ani și sala a fost plină, mai fiind adăugat chiar un rând suplimentar de scaune în față, ceea ce arată că piesa, deși se joacă de atâția ani, a rămas în față, asta însemnând că totuși publicul clujean știe bine să facă diferența dintre artă... și rahat!

Comentarii

momo

26.01.2015 13:47

Mi se pare inadmisibil ca intr-un articol de gen sa nu fie trecut autorul piesei...

Florin M.

26.01.2015 14:50

Mi s-au părut mai importante regia, interpretarea și sensul piesei, decât ,,fișa tehnică” a spectacolului.

nono

26.01.2015 23:31

Cam asa e la Cluj, se vorbeste de oricine, iar actorii sunt lasati la urma. Baiatul care a scris articolul e un tip cu clasa. Ii aseaza pe actori la loc de cinstr. Well done, dear!

andra petrut

30.01.2015 13:54

Incredibil acest spectacol. Actori cum nu sunt in Teatrul National! Felicitari din toata inima!

Cristian Valean

02.11.2015 11:49

Eu merg des la teatru. Am vazut multe spectacole la Teatrul National Cluj. Ce pot sa spun e ca nu stiu sa fi vazut vreo reprezentatie fara casa inchisa sau, ma rog, aproape inchisa. Asadar nu stiu de unde porneste afirmatia <publicul clujean stie bine sa faca diferenta dintre arta si... rahat> deasemenea e total lipsit de profesionalism, asa cum bine remarca un comentator, sa nu treci autorul piesei. Cat despre actori, au tot respectul meu dar ar fi o mare plictiseala sa-i vedem pe ei si doar pe ei in toate piesele Teatrului National. 

Adauga comentariu