Zeul măcelulului, noua piesă din repertoriul Teatrului Național Cluj (ce a avut premiera la sfârșitul stagiunii trecute, fiind reluată acum), e un fel de Big Brother teatral, liniștit și așezat, circumscris în limitele unui singur act, într-un singur decor, neschimbat, ce înfățișează livingul unei familii obișnuite, loc de desfășurare pentru o scenă banală:
,,În salonul familiei Houllié, înţesat de cărţi, având pe pereţi fotografii dintr-un ţinut african aflat în război, soseşte familia Reille, invitată la o discuţie în urma unui incident anodin: Ferdinand, odrasla familie Reille, îl lăsase fără dinţii din faţă pe Bruno, băiatul familiei Houllié. Debutul întrevederii are loc în parametri civilizaţi, sub semnul convenţiei sociale, ca apoi totul să degenereze într-o confruntare frenetică a celor două cupluri, de un comic muşcător, din care ies la suprafaţă toate frustările vieţii de cuplu.”
Comicul nu e chiar mușcător, așa cum e definit mai sus, în descrierea celor de la Teatrul Național, dar e prezent, e bine dozat, chiar dacă mai molcom și mai placid. Sosirea familiei Reille și discuțiile introductive, de spart gheața, durează vreo 10-15 minute și au darul de a impacienta unii spectatori mai nerăbdători ce, plictisiți de replicile anodine de pe scenă, nu rezistă tentației de a se ridica și a pleca. Totuși, pentru cei ce au răbdare, piesa devine antrenantă de la un moment dat și Big Brotherul începe să fie interesant. Discuțiile la început liniștite și închise în limitele politeții și ale complezenței devin conversații și certuri pe bune, așa cum s-ar desfășura în mod normal, în realitate, ilustrând o realitate cinică, cu oameni nepăsători față de ei înșiși, față de partenerii de viață, chiar și față de proprii lor copii, ce devin doar un pretext pentru a-și regurgita la propriu și la figurat, rând pe rând, toate frustrările existențiale.
Marian Râlea face deliciul acestui spectacol, printr-un rol supranuanțat, în care se vede și se simte clar sufletul dat și pus pe scenă, oferit pe tavă spectatorilor. De altfel, confruntarea celor două cupluri interpretate de Marian Râlea – Irina Wintze și Diana Buluga –Miron Maxim e și confruntarea scenică a două generații diferite de actori, veche gardă și noua, diferența fiind ca cea dintre un vin bun, de anul acesta și unul matur, vechi, licoros, păstrat ani de zile în butoaie nobile de stejar. Se simte în ,,vinul vechi” buchetul anilor petrecuți pe scenă, rafinamentul experienței, ca un plus față de cei noi care vin din urmă.
După ce pleci de la această piesă rămâi în cerul gurii sufletului cu gustul unei intimități aparte, a unei atmosfere familiare, și cu o senzație discretă de voyeur ce tocmai a asistat la o scenetă obișnuită din viața unei familii oarecare, care ar putea fi orice familie. Păcat că vorbele actorilor nu se auzeau mereu, sonorizarea fiind inexistentă, bazându-se doar pe suflul aerului ieșit direct din plămâni, intrat așa cum a ieșit din gură, în urechile spectatorilor, uneori neinteligibil datorită drumului lung parcurs de sunet de la gură la ureche. La balcon, mai ales, ciuleai urechile ca un animal, dacă voiai să auzi ceva.
Cam atât despre ceea ce s-a întâmplat pe scenă. Dincolo de ea, în sală, nu am putut să nu remarc, dacă tot am vorbit anterior despre vechea și noua generație, și noua generație de spectatori: un grup de tinere ce mâncau popcorn, pufuleți, chipsuri sau pufarini, ca la film sau ca la ușa cortului. O bere mai lipsea ca grotescul să fie absolut și poate și niște sămânță de floarea soarelui sau de dovleac, scuipată tacticos peste scaune. Caracterul rural al pufarinelor de vârste liceale era evident și poate e totuși normal (ca o consecință firească) să urce treptele teatrului și astfel de spectatori, atunci când cobori la modul general mult (mult prea mult), calitatea spectacolelor.
La final, Zeul măcelului a fost aplaudat în picioare. Eu l-am aplaudat de jos, după propriile mele standarde. Nu a fost nici o piesă de neaplaudat, dar nici una la care să mă ridic. Zeul măcelului e un spectacol de văzut, de aplaudat stând în fund, e o reprezentație frumoasă și cuminte, cu capricii și banalități, molcomă și așezată, ca o fată mare.