“Noua ne pasa”, “noi avem inima”, ”ne intereseaza soarta copiilor nostri”, “vrem sa-i ajutam sa mearga la scoala” – sunt textele cu care asociatiile de binefacere si ong-urile aparute peste noapte inmoaie sufletele clujenilor milostivi, care baga mana in buzunar si doneaza pentru “o cauza nobila”. Lor le pasa. Ei strang bani. Ce se intampla, insa, cu banii, nu stie nimeni. Se cumpara haine, mancare sau rechizite? Merge cineva sa-i vada pe acei copii? Sa-i priveasca in ochi? Sa asculte povestea unei mame ingenuncheate de datorii, care plange in timp ce incearca sa explice cum isi dramuieste cele cateva sute de lei pe care le castiga pe luna?
Cine face caritate in Cluj? Asociatiile care se lauda cu asta sau oamenii simpli, obisnuiti, care prefera sa ramana o amintire placuta, nu un nume laudat?
Am cunoscut, in ultimele luni, oameni care ajuta pentru ca pot sa ajute si pentru ca vor asta. Oameni simpli care-si dedica, pret de cateva ore, timpul unor suflete pentru care o masa calda e o minune saptamanala. Nu sunt nici personalitati cunoscute ale urbei si nici ong-uri care pozeaza in lumina binefacerii de dragul banilor publici. Dimpotriva, ei sunt oamenii care fac, cu adevarat, caritate.
Se deosebesc usor de numele mari, care apar in dreptul unor fete triste de copii bolnavi, pentru care caritate inseamna like&share pe Facebook si speech-uri la hoteluri de cinci stele. Ei nu se imbraca in rochii de seara, smokinguri si nici nu ciocnesc pahare de cristal in cinstea oropsitilor de soarta; ei pun mana pe matura si trafalet si curata o casa arsa. Ei poarta sort in bucatarii inchiriate, unde gatesc pentru nevoiasi. Ei sunt oamenii care nu pozeaza in salvatori, ei chiar salveaza.
Am intalnit, tot in ultimele luni, copii imobilizati in carucioare, care traiesc inghesuiti intr-o camaruta de chirpici alaturi de alti 6 membri ai familiei. Am tinut de mana o bunicuta de 77 de ani care traieste intr-o casa arsa, fara gaz, lumina sau curent. Am avut onoarea sa le cumpar inghetata unor copii care muncesc de dimineata pana seara pentru cativa lei. Copii de 8 ani care dorm intr-un cort improvizat din padure si care nu stiu cum locuiesc oamenii in blocuri. “Cum cobori de acolo”, m-a intrebat, cu ochi curiosi, o fetita murdara si cu haine rupte. Am ascultat povestea de dragoste a unor tineri orbi care au ramas fara sprijinul familiilor doar pentru ca s-au incapatanat sa se iubeasca. Am stat, in spital, alaturi de un baiat de 21 de ani care era omorat de rinichiul pentru care a stat pe o lista de asteptare mai bine de 4 ani. Au fost nevoie de aproape doua luni in spital si sute de perfuzii cu antibiotic pana sa scape de amenintarea ce trebuia sa fie o salvare de la o viata de dializa. Am povestit cu zeci de cersetori si oameni ai strazii, care-si cauta, noaptea, adaposturi sub balcoane de bloc sau curti de biserici.
Toate sunt povesti de viata ale unor oameni care nu apar pe lista de binefacere a niciunui ong, a niciunei asociatii care salveaza suflete. Sunt oameni care nu o sa intre vreodata in agenda celor care mimeaza caritatea. Lions, Rotary si alte „charity”…
Iar povestile lor o sa fie o realitate cruda si maine sau dupa sarbatoarea Craciunului, cand asociatiile de binefacere ies la lumina reflectoarelor si a blitz-urilor ca ciupercile dupa ploaie. Colindele si ciocolata nu-i ajuta, samaritenilor inchipuiti, chiar daca voua va panseaza sufletul si va creste numarul de like-uri de pe Facebook. Florinel o sa locuiasca in continuare in padure, iar pe Veronica o s-o scoata vanzatoarea afara din magazin pentru ca e murdara si are hainele rupte.