Când e să îmi aduc aminte de „supercampionii mei”, gîndul îmi zboară spre felul în care au decurs întîlnirile mele cu ei pentru realizarea interviurilor. Poate cea mai frumoasă „poveste” din poveste e cea cu marele antrenor al echipei de volei a Universității, Neluță Bânda, om care-a fost și președintele clubului, pentru o vreme.
Cînd cu interviul, era deja imobilizat în căruciorul cu rotile, i se amputase un picior. Primise o garsonieră în Babeş, chiar în corpul de clădire unde funcţionează şi acum o cantină. Primise pentru că cedase, la rîndul său, apartamentul din Plopilor uneia dintre sportivele sale.
Ei bine, aici, la parterul garsonierei lui s-au născut poveştile noastre din seria Supercampionilor. El, elegant, pentru că era cam deranj în casă, mi-a propus:
– Ovidiu, îţi scot un scaun în exterior, iar eu stau înăuntru. Pervazul îl folosim pentru a sprijini berile. Pe care o să te rog să mergi să le cumperi. Să zicem 4, pentru început, dar vezi să fie reci…
Şi mergeam la buticul din apropiere şi mă executam.
Dacă se întâmpla să le terminăm, el adăuga:
– Ovidiu, hai să mai mergem o staţie, ce zici?
Ne întorceam la firul povestirii, şi în felul său, molcom, îşi continua poveştile fascinante.
Trăgeam cîte o duşcă de bere, fumam cîte o ţigară, el vorbea şi eu scriam. Mă distra cum trăgea de timp: hai să mai lăsăm şi pe data viitoare, să ne mai putem întâlni la o bere, ce zici?
Dacă socotesc că au au fost vreo 40 de oameni cei care au ajuns acum cîteva zile personaje într-o carte și dacă adun orele pe care le-am petrecut cu fiecare dintre ei pentru realizarea interviurilor, probabil că ajung la cifra 500. Adică am stat de vorbă 500 de ore cu unii dintre cei mai mari campioni ai Clujului. Nu știu dacă e mult sau puțin, dar pot să spun că a fost de ajuns pentru ca să pornim, cu unii dintre ei, prietenii dintre cele mai frumoase. Pe care, în timp, le-am cosolidat. Pentru că, mai apoi, am stat alte mii de oră de vorbă cu ei.
Cu Dan Anca am jucat fotbal și am stat la taclale în seri interminabile, uitîndu-mă cum trăgea cu nesaț cîte un fum din țigările sale negre, speciale…
Claudiu Rusu a ajuns Cetățean de Onoare al Clujului. Cel mai mult a contat faptul că lumea a aflat din interviul pe care mi l-a dat cît de mare a fost personalitatea lui. Cu el am o relație extraordinară, deși locuiește în Suedia și ne vedem mai rar. Rar, dar îndeajuns de des cît să ne uităm împreună la mare, de pe terasa lui de pe insula Okero. Și să depănăm amintiri…
De la Magda Jerebie am învățat mai mult baschet decît m-aș fi așteptat că o să pot înțelege vreodată, pentru că ar fi fost culmea să nu se lege ceva de mine avînd în față cea mai mare jucătoare de baschet all-time a României.
Am fost “arestat” acasă la Paneth Farkas, omul ce-a fugit din Auschwitz, antrenorul de tenis de masă ce-a cucerit 5 Cupe ale Campionilor Europeni pentru Cluj (oare cînd va mai avea Clujului 5 astfel de trofee?). Nu puteam pleca de la el, efectiv, atît de multe îmi vorbea, de-am ajuns să știu pe de rost istoria tenisului de masă clujean și să-i cunosc astfel mai bine pe ceilalați, pe Radu Negulescu, pe Șerban Doboși, pe Dorin Guiurgiuca, oameni care și-au pus sufletul pe blestemata aceea de masă de ping-pong…
Am vorbit cu boxerii Mîrza, Mihalik, Turei, oameni care au dat în cariera lor mai mulți pumni decît au primit, și asta s-a simțit, pentru că poveștile lor aveau coerență, aveau miez, aveau farmec.
M-am împrietenit la cataramă cu Mircea Barna și apoi cu Meti Ruhring, doi baschetbaliști „româno-nemți”care au fugit din țară în timpul comuniștilor dar doar pentru ca să aibă de unde se întoarce, după Revoluție, cu un elan fantastic pentru a face ceva în țara asta.
Am stat mii de ore în povești cu Florin Bercean, și după apariția interviului cu pricina, ajungînd un fel de „expert” și în judo. Și nu mă refer la regulile sportului în sine, pe care nu o să le înțeleg niciodată, ci la filosofia lui. Și-așa am înțeles că Simona Richter, Ioana Dinea Aluaș și Laura Moise au fost niște sportive uriașe, fantastice, nemaipomenite, extraordinare.
M-am împrietenit cu Ciprian Porumb, cu care am ajuns să ne sunăm săptămînal (de chiar mă mir cîteodată ce ne-a apucat), știu tot ce se întîmplă prin lumea arabă de la Vasile Dobrău, am aflat printre primii de problemele lui nea Remus Câmpeanu și-l vizitez de cîte ori am ocazia, îi scriu lui Tunde Enyedi în Grecia, glumim cu Aurora Dragoș cînd ne vedem la sală sau prin oraș, sîntem “per tu” cu decanul Vasile Bogdan (dar asta numai pentru că el a insistat), mă opresc pe stradă cu Eva Zorgo, prin centru, ca să schimbăm impresii despre sport…
Asta e lumea “supercampionilor mei”, nu știu cum să vă explic…
Niște oameni fantastici, cu care m-am împrietenit.
Și, dacă o iei așa, ce-ar fi viața fără prieteni?
D-apoi fără Super-Prieteni?