Sunt 30 de ani de la Căderea Zidului Berlinului. Un zid din beton a căzut, altul din cuvinte s-a înălţat. Din cuvinte, ne urâm cu mai multă voluptate azi

De multe ori am impresia că peste noi s-a abătut un blestem. Nu ştiu cine, de ce sau când ne-a blestemat să reuşim să distrugemt tot ceea ce este frumos şi să aruncăm în mocirlă fiecare moment înălţător din Istorie. Să transformăm totul în isterie.

În 1989 grupuri de tineri au ieşit în stradă să-şi câştige libertatea în toată Europa de Est. La unii mai devreme, la alţii mai târziu, nu contează. Contează că unii au plătit cu sânge să fim noi proşti azi!

În noiembrie 1989 se dărâma Zidul Berlinului. O lună mai târziu, pe zidurile teatrului din Timişoara, a Librăriei Universității din Cluj sau a „Arhitecturii” din Bucureşti, mâini anonime ale unor oameni curajoşi au scris „LIBERTATE”, „DEMNITATE”, „JOS COMUNISMUL”.

Nu am văzut în acele zile scris nicăieri „INDEMNIZAŢII”, „DREPTURI” „TERENURI”. Ce a fost în ultimele zile ale lui ’89 se ştie (nu vrem să recunoaştem ce ştim): ce a urmat, am trăit cu toţii. Revoluţia tinerilor a fost confiscată de neocomuniştii lui Ion Iliescu. Foştii securişti şi informatori au fost infiltraţi în partidele istorice. Orice încercare de opoziţie faţă de cei cocoţate în fruntea României pe cadavrele revoluţionarilor a fost înăbuşită, prin votul popular din Duminica Orbului. Iar statutul de “revoluţionar” a devenit o meserie profitabilă. O adunătură de şmecheri au pus mâna pe conducerea celor mai multe asociaţii de revoluţionari, finanţate şi manevrate în funcţie de interesele politice ale oamenilor lui Iliescu. Criminalii, ofiţeri care au ordonat deschiderea focului în Timişoara, Cluj, Sibiu sau Bucureşti au ajuns la cârma armatei. Până şi Traian Băsescu l-a ţinut aproape pe generalul Constantin Degeratu, nimeni altul decât cel care a pus pe hârtie operaţiunile militare din seara de 21 decembrie în Cluj.

O mână de adevăraţi luptători anticomunişti au mai rămas în câteva asociaţii denigrate de acele personaje politice care au furat revoluţia şi au dus în derizoriu idealurile eroilor din’89.

Personaje dubioase pretind că ei sunt cei care şi-au pus în pericol viaţa pentru libertatea României, dar ies în stradă numai atunci când România nu le plăteşte indemnizaţia. Ei sunt cei care acum îl plâng pe Ceauşescu. Ei sunt cei care-i fac pe morţii Revoluţiei din Decembrie ’89 să se întoarcă în morminte. Ei sunt cei care aduc în „Zona liberă de neocomunism” din Piaţa Universităţii interesele meschine ale propriului buzunar.

Nimeni nu mai vrea Adevărul anului 1989. Adevărul este dureros şi, în plus, nu aduce indemnizaţii. Nici terenuri, nici scutiri de impozite sau călătorii gratuite. Adevărul poate în cel mai rău caz să readucă acest popor bolnav pe o cale a normalităţii. Dar cine are nevoie de normalitate?

Cel mai cumplit război dus în lume, nu numai în România, a fost cel împotriva cuvintelor: dus pentru a le decredibiliza, pentru a le goli de conținut, pentru a le uita... Atâtea cuvinte au murit în războaie tehnologice sau ideologice încât ar merita să facem un osuar al cuvintelor care încep să nu mai existe.

De aceea, nu întâmplător, “la început a fost Cuvântul”. Totul este plăsmuit din cuvinte, viața fiecăruia este o înșiruire de cuvinte. Cuvântul dă viață sau o omoară. Cuvintele au viață – ele trăiesc, se transformă și mor exact ca oamenii, lucrurile, faptele pe care le descriu. Este simplu: cuvintele numesc. Practic, nimic nu există până nu capătă o denumire. Nimeni și nimic nu există dincolo de cuvintele rămase scrise, rămase în uzul vorbirii. Cuvinte bune, cuvinte rele – cuvinte cu încărcătură pozitivă care au fost făcute să se încarce cu răutate, cuvinte despre lucruri rele care au luat locul cuvintelor despre lucruri bune șamd.

Politicienii fac acum semantică și se joacă cu dicționarul limbii române, lucrând în continuare la perfecționarea omului nou. Ni se livrează, pe bandă rulantă, analfabetul cu doctorat, analfabetul de la coarnele plugului, analfabetul literat, analfabetul meseriaș, analfabetul politic, analfabetul cu inițiativă civică șamd. – analfabeții cu convingeri, adică sclavii lumii noi. Cei care știu totul, atât de “totul” încât nu mai vor să știe nimic dincolo de ce sunt ei convinși că știu.

Şi, gata!

Adauga comentariu