Reportaj

„Strigă cu mine, strigă cu mine/ Te iubeeeeesc/ Ce mult te iubeeeeesc” – O povestioară din Cluj, cu maneliști și fete parfumate cu transpirație veche

Epilog – Câtă lume dă valoare s-a adunat acilișea la regii la manelele. Plin ochi, mânca-ți-aș gura ta. Și ce bine ne simtem!

Miercuri, 7 iunie 2017, ora 18,30, Casa de Cultură a Studenților Cluj-Napoca. Scările de afară și holul sunt ticsite de lume bună. Aparent bună. Mulți hipsteri, mulți ochelariști și ochelariste cu aer(e) de intelectuali, oameni îmbrăcați frumos, fete dichisite cu danteluțe și sarmale în păr, băieți cu haine de mall, copii de 12-13 ani cu iphone-urile în mână. Forfotă și nerăbdare. De la ora 19.00, în cadrul TIFF, rulează documentarul „Regii manelelor/The New Gypsy Kings”, realizat de Liviu Tipuriță pentru BBC, urmat de un concert al formației Kana Jambe. Cine or fi ăștia? Probabil știu cunoscătorii. Cei care nu suntem în temă ridicăm din umeri și ne zicem:

„Lasă că vedem la fața locului, nu mai google-im acum”.

„Cerberii” de la intrare nu lasă picior de om să intre în sală până la ora 19.00 fix când se dă startul, în sfârșit. Puhoiul de lume se bulucește spre intrare, semn că emoțiile și nerăbdarea sunt la cote maxime.

„Vă rugăm să vă mișcați, dar fără să vă îngrămădiți că va merge foarte repede”, spune unul dintre băieții de la intrare.

Într-adevăr merge repede. În nici 15 minute sala principală a Casei de Cultură a Studenților este plină. Pardon, mai mult decât arhiplină. Oamenii stau pe scaune, printre scaune, în picioare pe culoarele laterale, pe jos printre rânduri. S-ar fi agățat și de reflectoare dacă ar fi putut.

E interesant să vezi câtă lume vrea să vadă un documentar serios despre ascensiunea maneliștilor care fac zeci de mii de euro într-o seară. Interesant până când te așezi pe scaun și te izbește direct în plămâni duhoarea de transpirație nespălată de cel puțin câteva zile. Începi să te miroși, deși știi că te-ai spălat azi, îți miroși prietenii din stânga și din dreapta, ca să fii sigură că nu te-ai înhăitat cu niște nespălați. Suntem în regulă toți. După câteva inhalări și adulmecări în stil canin elucidăm misterul. Parfumul natural vine de la trei fete, de pe rândul din față, îmbrăcate frumos în bluziță din material de perdea de Pașcani, pardon danteluță și cu sărmăluțe micuțe în păr.

Ne „aclimatizăm” și așteptăm să înceapă în sfârșit proiecția. Începe în ropote de aplauze și fluierături de bucurie. Așa ca pe stadion, la un meci de fotbal. Toată lumea e concentrată la documentar, nu mișcă nimeni decât când mai apare câte un star de manele, cum ar fi Dan Bursuc, Adrian Copilul Minune sau Florin Salam. Atunci se declanșează ropotele de aplauze.

Documentarul este captivant, te ține cu ochii lipiți de ecran și te face să înțelegi, dacă nu bănuiai sau dacă nu știai deja, că maneliștii nu sunt altceva decât „distracția” interlopilor din România. Filmul lui Liviu Tipuriță ne transmite clar: maneliștii fac prostituție muzicală pentru interlopii care îi plătesc regește. Nimeni nu vorbește nimic despre sursa banilor („Aș prefera să nu răspund la întrebarea asta”, spune impresarul lui Florin Salam când este întrebat despre banii mulți care sunt rulați la nunți și petreceri), iar maneliștii recunosc că tac din gură chiar dacă sunt insultați sau jigniți la vreo prestație muzicală. Treaba lor este să cânte, să încaseze banul și să se îmbogățească pe bani negri.

Foarte subtil, Liviu Tipuriță ne arată cum muzica tradițională țigănească, aia adevărată moare încet, dar sigur. Vedetele de pe vremuri ale muzicii țigănești și lăutărești se scaldă în mizerie și trăiesc din fabricarea de cărămizi, iar copiii lor sunt la cerșit sau la prostituție în străinătate. Fix în țările alea pe care le elogiază maneliștii plini de aur în melodiile lor – Germania, Anglia, Spania, Italia.

După o oră se termină documentarul. Apare pe scenă Mihai Chirilov, directorul artistic al Festivalului Internațional de Film Transilvania TIFF, împreună cu Liviu Tipuriță și Dan Bursuc. Mulțumiri, felicitări, ropote de aplauze. Mihai Chirilov anunță următorul moment – concertul Kana Jambe. Sala este în delir, aplauze furtunoase, chiuituri, fluierături, unii se ridică în picioare. Și începe manelizarea aia adevărată.

La prima melodie, fetele cu parfum natural umanoid mimează un ușor dans din buric, direct de pe scaun, așa cum mimează și chitaristul că ar cânta live. Fetele filmează cu telefoanele și bat din palme ritmic, după ce lasă telefonul din mână. Pe la mijlocul sălii, un bărbat se ridică în picioare și dansează. Se simte ridicol așa de unul singur ca măgarul între oi și se pune la loc pe scaun.

Urmează melodia numărul doi, mai alertă și mai nebună. Publicul, adormit de la documentarul ăla serios, începe să se trezească (la realitate) încet. Patru băieți de pe rândurile din față se ridică de pe scaune și dansează cu mâinile în aer.

La melodia numărul trei, sala este deja în delir. Nimeni nu mai ține cont de nimic, toată lumea e în picioare, fetele dansează din buric, își mișcă frenetic toate părțile corpului care ar putea da o mișcare senzuală. Spre final, fanii sunt atât de cuprinși de muzică și de emoția vederii live a artiștilor preferați încât o femeie din sală țâșnește pur și simplu pe scenă, se pupă pe obraz cu solistul vocal și vine la loc încântată la maxim de reușită. La încurajarea cântărețului, mai multe fete urcă și ele pe scenă, dau din buric și din ce mai consideră ele că au mai bun. Două chiar se plesnesc discret una pe alta peste fund. Gata, momentul de celebritate pe scena Casei de Cultură a Studenților se încheie repede pentru dansatoarele amatoare. Fetele se retrag pe scaune. Probabil fredonează și astăzi versurile hitului serii: „Strigă cu mine, strigă cu mine/ Te iubeeeeesc/ Ce mult te iubeeeeesc”.

Urmează un bis în care artiștii cântă frenetic, iar publicul dansează într-un ritm și mai nebun. Cu mulțumiri și declarații de iubire față de public, cântăreții se retrag. Rândurile se rup încet, lumea se îndreaptă fericită și bine dispusă spre ieșire. Afară, câțiva tineri fredonează „Strigă cu mine, strigă cu mine/ Te iubeeeeesc/ Ce mult te iubeeeeesc”.

Prolog – Unii îi condamnă pe organizatorii TIFF pentru că au adus manele la festival. Tind să cred că este doar o strategie de marketing pentru a atrage un public cât mai numeros la proiecția documentarului. Și în fond, ce muzică s-ar fi pretat după un documentar despre maneliști? DJ-ii ăia renumiți, Rahmaninov, Wagner sau Bach nu cred că ar fi venit la un festival așa mic. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *