Ștefania Neamțu, medicul clujean care a fost a doua mamă pentru copiii bolnavi de cancer: ”Am plâns un Someș de lacrimi”

Un dialog cu medicul specializat în oncopediatrie, Ștefania Neamțu, recent pensionată, te emoționează până la lacrimi. În 40 de ani de carieră și-a umplut sufletul cu micuții pacienți și cu poveștile lor.

Acasă la Ștefania Neamțu, recent pensionată după o activitate intensă în cadrul secției de Oncopediatrie- din cadrul Institutului Oncologic Ion Chiricuță Cluj-Napoca- pe care a condus-o, telefonul sună aproape constant. Foștii pacienți o caută să îi țină la curent cu viețile lor, să îi mulțumească, să îi mai ceară un sfat. Deși s-a caracterizat drept o fire rigidă, medicul Ștefania Neamțu mă surprinde în timpul interviului cu deschiderea de care dă dovadă și cu lacrima din colțul ochilor, împletită cu vorbele calde despre copiii care i-au trecut prin mâini și i-au rămas, se pare, în suflet. A ieșit din câmpul muncii, dar continuă să citească cărți de specialitate; spune că acum le citește de plăcere. Înainte era un obicei necesar și autoimpus -să citească zilnic măcar două ore.

Camera în care ne-a primit e plină de cărți și de umbre din trecutul profesional. A lucrat alături de reputatul profesor și doctor Ion Chiricuță, și ne spune cum era acesta și în ce condiții s-a deschis prima secție de Oncopediatrie din țară.

”La ideea genială, zic eu, a profesorului Ion Chiricuță care era atunci directorul institutului, s-a deschis secția de Oncopediatrie. A fost prima secție de Oncopediatrie din țară. Eu am avut avantajul că, stând la Hematologie 5 ani, m-am familiarizat cu patologia oncologică și am avut timp să acumulez niște noțiuni. Nu am venit absolut nepregătită când s-a deschis secția. Dar a fost greu, a fost greu material. Profesorul ne-a dat termen: la 1 noiembrie deschidem secția. Cu tot personalul de atunci am făcut curățenie și muncă voluntară și pe 1 noiembrie 1983 am deschis. La început au fost puțini pacienți. Cam toți pediatrii de la spitalele mari tratau patologia oncologică. Pe parcurs, lumea s-a lămurit că este cu totul altceva secția, că sunt anumite particularități și noutăți. Chiar când s-a deschis secția au fost 12 bolnavi. Și m-a chemat profesorul și mi-a spus  «Duduie (că așa era el), trebuie să-ți faci reclamă». I-am spus «Domnu’ profesor, dacă ești bun, nu trebuie să-ți faci reclamă, că în timp oamenii își vor da seama că ești bun și vin».
«Dar dumneata n-ai timp, mi-a spus». Oricum, nu am avut capacitatea structural-psihologică să-mi fac reclamă. Cu timpul, în schimb au venit așa de mulți bolnavi, din toată țara,” a povestit Ștefania Neamțu.

Prima pacientă pe care a tratat-o, a trăit trei ani

A vrut să lucreze cu copii și i s-a împlinit visul, dar totul a venit cu un preț. Acela de a vedea atât finaluri fericite, cât și drame. Copii pentru care a declarat război cancerului, dar inamicul a învins. Copiii vindecați, chiar și după 27 de ani, o recunosc pe stradă și o opresc. Foștii pacienți care au la rândul lor copii, îi aduc cea mai mare bucurie. 

medicul Stefania Neamtu

Unii nu mai știu cum să-i mulțumească și recurg la gesturi surprinzătoare: un fost pacient i-a creat cont de facebook. Deși a avut multe cazuri fericite, nu s-ar mai întoarce pe același drum al oncopediatrei, plin cu lumini și umbre, lupte corp la corp între moarte și viață, dar nu regretă că a ales să devină medic.

”Nu regret că am ales medicina, am ales pediatria de la început, am știut că doresc să lucrez cu copiii. E plăcut de lucrat cu copilul, are mare mobilitate și e sincer; dar și răspunsul terapeutic e foarte bun la copii. Mai dificil e de lucrat cu părinții. Cu copiii e minunat. De fapt, am vrut toată viața să fac pediatrie. Prima fetiță pe care am avut-o a fost cu leucemie și a trăit trei ani. A făcut determinări în sistemul nervos central Daniela, și înainte de a muri a zis «Mami, du-mă la doamna doctor că numai ea mă scapă». Și mai am un caz, tot de la începuturile mele, a fost copilul care mi-a schimbat atitudinea umană față de cooperarea cu bolnavul. Era un copil în vârstă de 12-13 ani, nu avea părinți, îl creștea o mătușă și ea mi-a spus să nu-i comunic diagnosticul și într-adevăr i-am spus că are o fractură, tot povești din astea, și când a fost în faza terminală a venit la mine, s-a pus în fața mea și mi-a spus: Și tu m-ai mințit! Și de atunci am încercat cu bolnavul care înțelege, nu cu un copil de 2-3 ani, să îi explic că are o boală mai deosebită, adică să nu-l mint. Dacă familia spune că nu vrea să știe copilul, ei decid. Dar în general, nu îi spui ”ai cancer, dragă”, deși să știți că în ziua de azi și copiii mici se documentează foarte bine, discută între ei. Dar nu te iartă dacă îi minți. Îi spuneam  «Ai o boală de sânge care este mai deosebită, la care trebuie un tratament îndelungat, trebuie să îți faci un regim». În general, eu am ținut ca bolnavul să nu se rupă de colectivitate, de exemplu de școală, de colegi, să nu repete clasa pentru că e un efort de acomodare; în perioada cât era internat, am ținut să-și continue școala, să se simtă egal cu ceilalți. Copiii mergeau la școală în perioada dintre cure pentru că tratamentele sunt îndelungate, în leucemii sunt de ani de zile”, ne-a spus medicul.

Îmtâlnirea cu fosta pacientă, Iulia, după 27 de ani

Înainte de a-și încheia activitatea la spital, Ștefania Neamțu, a realizat un studiu care s-a întins pe 30 de ani, și a ajuns la concluzia că procentul de pacienți care supraviețuiesc este aproape egal cu cel al pacienților care pierd bătălia cu boala. 

”Indiferent de stadiu și de boală peste 60% din copii supraviețuiesc. Cantitatea de bolnavi e aceași. Am tratat mii de bolnavi, media de bolnavi noi pe an era între 70-100 și aceștia sunt bolnavi care au putut fi evaluați, pentru că sunt unii care au venit în faza terminală și nu ai ajuns să-i faci tratament, deci nu era evaluabil. Aproximativ 64% din toți supraviețuiesc. Cancerul la copii nu are specificitate. De multe ori, scapă neobservat. Faptul că are o lipsă de poftă de mâncare, este mai obosit copilul, li se pare că e legat de școală. Când apar simptomele specifice, că abdomenul este mare sau are hemoragie, boala este avansată. Dacă ai face un control periodic, profilactic, ai fi văzut de medic într-un anumit ritm, probabil că depistarea ar fi timpurie. Cum sunt și cazuri depistate prenatal. E meritoriul imagisticii. Nu se poate preveni, dar unele tipuri sunt diagnosticate prenatal. Cel mai tânăr pacient al meu a fost de 9 zile. Culmea că este bine și este așa de drăguț. Este ca un îngeraș. La început, la mulți părinți le era rușine. Dar nu ne alegem bolile” a punctat Ștefania Neamțu. 

Iulia este unul dintre cazurile care se încadrează în partea plină și frumoasă a statisticii. După 27 de ani, medicul și fetița devenită între timp o tânără sănătoasă și vivace, s-au reîntâlnit pe stradă.

”Săptămânile anterioare mă plimbam prin cartier cu una din fiice și văd o tânără cu un câine și zic «Ce seamănă cu o fetiță pe care am tratat-o eu, Iulia, din Satu-Mare». Eu îmi cunosc bolnavii. Și zice fiică-mea «De unde să fie fetița din Satu-Mare pe stradă la noi, în Cluj?». După ce am trecut de ea, s-a întors și ea «Doamna doctor, sunt Iulia». „Iulia, câți ani au trecut de când ai avut leucemie, 10 ani?. «Doamna doctor, 27 de ani».  

Și sunt copii care au venit la mine cu proprii copii. Mă anunță mama că e gravidă și îmi spune «Știu că o să va fac și dvs. o mare bucurie». În timp, se crează o legătură din asta sufletească cu bolnavul, aproape ca membrii unei familii. Le știi toate istoriile, tot ce se întâmplă în familii, toate dramele. Eu cred că asta-i partea frumoasă. Nu te poți detașa, să faci numai profesie, neținând cont de structura bolnavului, de mediul din care vine”, a povestit Ștefania Neamțu.

”Doamna doctor, vreți să faceți o poză cu mine?”

Dacă o întrebi pe medicul Ștefania Neamțu despre cazurile cele mai sensibile, cade puțin pe gânduri pentru că toate au avut un impact emoțional asupra ei. E greu să scoată din sertarul amintirilor o singură poveste, pentru a răspunde la întrebare. Își amintește, nostalgic, de Ionuț și de un copil rrom care îi devenise obsesie.

”A fost un copil cu leucemie din Zalău, Ionuț care a făcut recăderi și am ținut cu dinții de el, ani de zile și într-o duminică m-a chemat, era grav Ionuț, și l-am întrebat de ce m-a chemat, dacă e supărat . «Ești supărat pe mine?» Și mi-a spus: «Nu pe dvs. sunt supărat». Și a murit în aceeași zi. Recent, a mai fost un bolnav, un țigănuș care mie mi-a fost foarte drag, l-am tratat de la 10-11 luni și a făcut al doilea cancer. Acum are 11 ani și am comunicat familiei-înainte de a pleca eu- că nu era bine, aproape m-a obsedat copilul ăsta și a venit la mine în cabinet și a spus «Doamna doctor, vreți să faceți o poză cu mine?». Spune mama lui «De o săptămână mă tot roagă, dar mi-o fost rușine să vă spun». Și am făcut o poză. L-am sunat zilele trecute-deobicei ei mă sună pe mine, dar sunt situații când sun eu, m-a preocupat-și l-am rugat să meargă la spital dacă are dureri că o să-i fie mai ușor și mi-a spus «Să știi că dacă tu nu ești acolo, nu mă mai duc și nu mă mai presa să merg». Dar mă preocupă și acuma bolnavul respectiv”, a mărturisit fostul salvator de vieți.

Un cont de facebook în loc de flori

În aceste condiții, s-a despărțit greu de pacienți, nici nu mai are tragere de inimă să meargă în vizită la Institut, atât îi e de greu. După pensionare, a continut relația cu pacienții, pentru care era a doua mamă. Foștii pacienți nu mai pot de dragul ei și creativitatea de care dau dovadă- când vor să îi facă o mică bucurie- o surprinde.

”Zilnic mă caută. Mă sună. Relațiile astea care se formează în luni cu unii, în zeci de ani cu alții, nu se pot tăia cu foarfeca. Și le spun că eu nu le pot spune nimic în plus față de medicul curant, dar ei vor doar o confirmare și mi se pare firesc, că toți suntem subiectivi. Ei nu mă contactează pentru că sunt cea mai bună, ci pentru că în timp s-au creat niște relații, pentru că au mers bine, au ajuns să aibă și ei copii.
M-am întrebat și eu cum oi fi rezistat atâția ani, dar era volum mare de muncă, și prins fiind, nici nu mai ajungeai să prelucrezi sentimental și chiar ultimul bolnav care a fost al meu, în săptămâna dinainte de a pleca, a decedat. M-a chemat la pat și mi-a spus uitându-se la mine în ochi, în fază terminală: «Spune-mi, mai am vreo șansă sau mor?». Și a repetat. ”Bineînțeles că mai ai o șansă.” Cum să îi spui?! Mi-a rămas în minte și m-am întrebat cum am rezistat atâția zeci de ani. De la începutul activității, mergeam acasă și plângeam. Am plâns un Someș de lacrimi.

Cu timpul, am avut și rezultate, am avut siguranță profesională și am văzut că eram omul potrivit la locul potrivit; cu toată modestia. Nu numai eu sunt așa structurată, eu am avut personal cu care am lucrat peste 20 de ani. Să stai în mediul ăsta, ca asistentă 20 de ani, este foarte mult. Au fost dedicați. Este un domeniu în care dacă nu ai structură umană, nu reziști. Unul din bolnavii mei, care acum este adult, mi-a făcut cont de facebook. Din respect față de gestul pe care l-a făcut ca să mă bucur eu, îl folosesc un timp. Dacă după 30 de ani poate să-și aducă aminte cineva, înseamnă că ai făcut ceva. Asta este partea frumoasă,” a conchis Ștefania Neamțu.

 

Comentarii

lucian

24.03.2017 09:14

Acasă la Ștefania Neamțu, recent pensionată după o activitate intensă în cadrul secției de Oncopediatrie- din cadrul Institutului Oncologic Constantin Chiricuță Cluj-Napoca?Constantin?In restul textului apare numele aparent corect: ION. 

Adauga comentariu