Liliana Efferl și Maria Cioica, fiica și soția pacientului Sabin Cioica, internat și operat în repetate rânduri, în anul 2015, la Clinica de Neurochirurgie și Neurologie din cadrul Spitalului Județean de Urgență Cluj-Napoca, au povestit, pentru Ziar de Cluj, condițiile mizere din aceste două clinici în care pacienții trebuie să supraviețuiască într-un mediu infect, impropriu pentru recuperarea unor bolnavi operați. Din declarațiile celor două aparținătoare reiese că bolnavii erau tratați de către personalul medical într-un mod inuman, fiind legați de pat și lăsați să zacă în propriile excremente, ca niște animale.
Liliana Efferl a explicat condițiile în care și-a trăit tatăl său ultimele săptămâni din viață:
„Operația era la cap, nu îi schimbau pansamentul, din baie venea miros de urină, pe jos, mizerie! Coșurile de gunoi dădeau peste! Nu îi dădeau un pahar cu apă, că eu am venit ziua la el și a zis că s-a dezvelit, că i-a picat pătura, că a cerut apă și nu a venit nimeni!
Pacienții erau legați cu mâinile de pat
Ce ne-a enervat cel mai tare, îl legau cu mâinile de pat! După operație. Îi legau pentru că, dacă nu puteau să le dea sedative să îi adoarmă, că se băteau cap la cap cu alte medicamente, îi legau de pat! Îi lega mâna de grilajul patului cu fașă de pansament. Una, că una nu o mișca. Una era paralizată, nu o mai mișca! Și era căldură și vrei să te scarpini, te mănâncă în cap, în nas, și te ține legat de pat?! Îl lega, «că își trage domnul Pampersul!» Dar, zic, «plătești dumneata Pamperșii sau eu?» Că și-l rupe! Pentru că, mulți bolnavi care au traumatisme sau tot ce e pe sistem nervos, au tendința de a se dezbrăca, de a trage ca un copil mic, să se dezbrace! Și trăgea de Pamperși! Vezi, Doamne, plăteau ele Pamperșii!
Le-am rugat să nu mai pună sondă, pentru că a făcut infecție urinară din cauza sondei! Tot așa, ca să nu schimbe Pampersul, să nu aibă de lucru cu ei! Putea să facă în Pampers!
Bolnavii erau imobilizați într-o anumită poziție, până făceau escară
După operație, a făcut escară, pentru că nu a fost întors! Escară se face când nu te întorci! Stai pe aceeași poziție! Pentru că acolo deja se face carne moartă și putrezește de la os în afară. Și pe noi nu ne-a lăsat! Și m-am rugat de Florian de n ori și i-am spus: «Facem voluntariat, vă ajutăm, soțul meu e străin, lăsați-ne la el!» Nu ne lăsa mai mult de o oră la vizită! Și, atunci, și acolo l-a găsit maică-mea legat de mâini, de nu știu câte ori! La Neurochirurgie. Și a făcut maică-mea poze, a văzut-o o asistentă, i-a luat telefonul din mână: «Să ștergeți pozele! Să ștergeți pozele!» Maică-mea a zis că «nu știu cum să șterg pozele!» I-a luat telefonul din mână și i-a șters pozele! O singură poză mai avea maică-mea făcută, că i-a mai făcut după 10 zile, i se cunoștea încă vânătaia de la mână, cum a fost legat de pat!
La ATI te lăsa să stai cu el jumătate de oră. Stăteau lângă tine ca soldații, să nu faci poză sau să nu filmezi ceva!
Când am venit noi ultima dată, în septembrie, îi dădeau mâncare artificială pe tub, pe nas, era cu mască pe față și au venit de la Chirurgie Plastică parcă ceva medici și i-au pus un aparat cu vacuum acolo în spate, la rană, ca să i se închidă, unde era escara. Și era între genunchi, urechea, vârful urechii, efectiv mâncat! Începuse la nas, la coapse, între genunchi, la fluierul piciorului, pentru că el cum stătea, cum îl întorceau și îl lăsau cu orele… Dacă dumneavoastră vă țineți degetul apăsat pe mână, pe carne, o oră, să vedeți cum rămâne! Și tot așa, era neîntors și nicicum! Și a fost plin de escare!
Pacientul a fost lăsat să zacă neschimbat, într-un lac de sudoare
La 1 octombrie am venit iar la el la vizită, tot patul era ud, rece! Eu am crezut că i-or fi pus lenjeria de pat rece, că așa trebuie! Când colo, el era un lac de apă, deci era lăsat în transpirația lui! Deci, închipuiți-vă cât a stat, dacă patul acela era rece ca gheața și era ud de puteai să-l storci tot! Și bărbatul meu atunci a început iar să se agite și să le spună și pe germană, și le-a zis: «Voi nu vedeți că omul ăsta face pneumonie?» Și, îmi spune asistenta: «Nu, cum, doamnă, să facă? Nu face!» «Păi, doamnă», îi zic, «ești chioară, ești proastă? Schimbă patul! Schimbă-l! Fă ceva! Lăsați-ne pe noi măcar!» Și atunci au venit și au schimbat patul, dar degeaba! A treia zi l-am găsit sub un fel de saltea cu aer, care îi dă aer cald cumva, pentru că el deja făcuse pleurezie, apă la plămâni, și nu am mai găsit-o pe asistenta aia, să o dau cu capul de pereți, să îi spun: «Nu e pneumonie?!»
Medicii făceau mișto pe seama bolnavilor muribunzi
A făcut pneumonie, am fugit la spitalul de pneumonie să vedem dacă îl putem transfera, nu se putea transfera și, după asta, în data de 4 spre 5, o dată ne-au spus că are edem pulmonar, o dată că a făcut stop cardiac, deci mai multe! Și de serviciu a fost doctorul Iliescu, medic anestezist, atunci, în noaptea aceea, și, eu ce am auzit și din altă parte și, printre altele, de la o asistentă, infirmieră, ce era ea acolo, că se face foarte mult mișto pe seama bolnavilor muribunzi, care vezi că nu mai are de trăit: «Lasă, că și-a trăit traiul! Lasă, nu vă mai consumați!» Doctorița Andrasoni, în special, că de ea era vorba!
Eu nu cred că l-au resuscitat cine știe cât! Noi i-am fost și ca ghimpele cumva, tot pe ei…! Și ei i-a fost frică pentru că maică-mea a mers și a vorbit cu ea și apoi m-a chemat ea pe mine și a zis că, «doamnă, văd că cu dumneata se poate sta de vorbă, dar mama dumneavoastră este foarte recalcitrantă! Dar, uitați, că tatăl dumneavoastră este foarte bolnav și e ca și o baltă, o mlaștină unde băltește apa și el nu o să mai aibă mult de trăit, eu vă spun, dar eu nu vreau să mă trezesc cu un proces din partea mamei dumneavoastră!» Păi, ce vorbești tu de procese, dacă nu te știi vinovată?!
A doua operație a fost șuntul, de la punerea șuntului, la aproximativ o lună de zile, i s-a făcut un hematom la cap de 7 centimetri. Și eu m-am întrebat: «Cum s-a făcut un hematom de 7 centimetri, unde a fost montat un șunt?» Numai așa, că te-a scăpat în cap, sau te-a dat cu capul de patul acela de metal, când te-a întors, când te-a schimbat! Altfel, cum?
Tatăl meu a fost un om mare, de 90 și ceva de kg, cred că a avut! Și a rămas piele și os! Eu nu am treabă cu Florian! Ce a făcut el, a făcut bine! Eu am treabă cu politica lui, că nu lasă oamenii să stea lângă pacienți, lângă bolnavi și, restul, ce vin după el…! Angajații lor, infirmierii, brancardierii, de ce merg la chioșc cu aceiași papuci și apoi intră înăuntru? Ție îți dă niște botoșei și o pelerină din-aia pe tine, care era neagră la mâneci, că fiecare om care vine o ia în aceeași zi! Acolo nu-s bacterii? Le schimbă probabil la o săptămână-două, știu eu, când le schimbă!
Legat de pat a fost și la Neurologie și la Neurochirurgie! Și nu a fost singurul legat așa de pat! Florian ar trebui să facă altă politică, că el, săracul, mi-a zis: «Doamnă, eu dacă îi dau afară, eu rămân singur! Eu mă lupt cu morile de vânt!»
La Neurochirurgie, numai să intrați în holul unde se așteaptă jos și să vă uitați la scaune și la grupul sanitar! Comparativ cu ce e la Neurologie și Neurochirurgie, la Neurologie e mai mare mizeria și putoarea! E și mai mare!”, a declarat, pentru Ziar de Cluj, Liliana Efferl.
Bolnavii erau lăsați să zacă în propriile excremente
Maria Cioica, soția pacientului Sabin Cioica, a detaliat pentru Ziar de Cluj câteva dintre condițiile din spitalul în care a suferit soțul său:
„La ATI erau condiții vitrege, începând de la păturile de pe pat, cum erau! Dar, cum se purtau! Și asistentele, nimeni nu îți spunea nimic! Bolnavii nu erau întorși.
La Neurochirurgie sus, în perioada iunie-iulie, când eu trebuia să ies de la orele de vizită, eu trebuia să ies să plec, el începuse să aibă scaunul. Eu nu am putut atunci să îl schimb, că îl schimbam întotdeauna și îl spălam și nu am putut să îl schimb și a rămas așa! M-am uitat la pansamentul de la spate, la care nu mă lăsau să mă uit, să nu îl desfac, că nu e voie, că nu știu ce! Care trebuia schimbat zilnic! Și am plecat, am venit acasă! Și a doua zi m-am dus, eu l-am întors, să mă uit la el la spate. Și era aceeași chestie, cum făcuse, cum începuse să facă el scaunul, era uscat la el la fund! Urât din partea mea că vă spun chestiile astea, dar așa e! Și atunci i-am spus la rezidentă: «Cum e posibil așa ceva, să nu fie schimbat omul ăsta?» De schimbat, nu era schimbat, clar! Dar Pampersurile nu mai erau în noptieră, că Pampersurile se evaporau de acolo, care le duceam noi!
Bolnavii erau legați de pat cu fașe de pansament care le lăsau răni adânci
Și bolnavii erau legați de pat. Eu am o poză făcută la două săptămâni, la mâna lui. Într-o noapte a făcut o cădere de calciu, vă trimit poza ca să vedeți, după două săptămâni, semnul de la mână!
Atunci a fost așa, cum te-ai lega la mână cu un ștreang și să-ți freci mâna întruna, așa a fost o rană! Oamenii din salon mi-au spus că a fost în comă și eu m-am speriat foarte tare și m-am dus la profesor. Dar, înainte, i-am făcut poză! Și una dintre asistente m-a văzut, una la care tot îi dădeam eu bani să se îngrijească de el, și s-a dus și m-a spus la doctorița rezidentă care primește oamenii când vin la doctor și a venit și: «Nu e voie, cum v-ați permis?! Ștergeți-o!» Mi-a luat telefonul și mi-a șters-o! Profesorul mi-a zis că a avut o cădere de calciu, și cred, eu mă gândesc, că m-am tot gândit, ce a fost acolo, de a fost rana aia așa de puternică, el probabil a avut convulsii, fiind în crizele acelea, și ei l-au legat de pat! Și a fost legat cu ceva fașă de pansament! Că apoi, mai târziu, au adus, că au ei ceva special, ca niște hamuri pentru căței mai speciale, de nu le fac rană, când îi leagă de pat! Și am zis, cum e posibil, domnul profesor, eu i-am făcut poză la mână la soțul, ca să vă arăt dumneavoastră! El nu a schițat nimic, el nu a zis nimic. Ei sigur se gândeau, «asta merge mai departe, cine știe la cine arată poza, ia să i-o ștergem noi!» Și apoi au început a pune acolo tot felul de afișe: «Interzis fotografiatul! Interzis filmatul!» Peste tot erau! Nimic de reproșat profesorului, dar, toți, de la el în jos…!”