Spectacolele online continuă la Teatrul Naţional Cluj și în luna mai

Pandemia a carantinat, din păcate, și teatrul, în mediul online. Luna mai aduce o nouă serie de difuzări ale producţiilor Teatrului Naţional din Cluj-Napoca pe pagina sa oficială, teatrulnationalcluj.ro.

Iubitorii de teatru vor avea ocazia să (re)vadă online spectacole precum: Poveşti de dragoste la prima vedere, bazat pe volumul de povestiri semnat de Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu şi Ana Blandiana; Richard al III-lea se interzice! de Matei Vişniec;  Meşterul Manole, clădit pe textul clasic al lui Lucian Blaga; Il Nullafacente. Aleg să nu fac nimic, cel mai recent spectacol pus în scenă la Naţionalul clujean de către regizorul italian Roberto Bacci, dar şi spectacolul-eveniment O mie şi una de nopţi, construit pe piesa şi beneficiind de prezenţa scriitorului peruan Mario Vargas Llosa, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

Pentru ultima seară a perioadei de stare de urgenţă impusă pe teritoriul ţării, Naționalul clujean le-a rezervat iubitorilor de teatru o surpriză: spectacolul care va fi difuzat în seara de 14 mai va fi ales chiar de către aceştia!

Spectatorii sunt invitaţi să participe activ la selecţia spectacolului, votându-şi favoritul prin accesarea unui formular online disponibil aici: https://forms.gle/SpeWEr6phG2fRd4N7

Votul se încheie miercuri, 13 mai, la ora 12:00.

Programul detaliat al spectacolelor care vor fi difuzate online în perioada 2 - 14 mai 2020:

Sâmbătă, 2 mai 2020: POVEȘTI DE DRAGOSTE LA PRIMA VEDERE (12+)

după Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Ana Blandiana

regia: Tudor Lucanu

„Povești de dragoste la prima vedere” atrage spectatorii prin titlu, dar îi distrage prin plictisul scenic, unul profund și prelung, fiindcă piesa durează puțin peste o oră și jumătate și devine interesantă doar după vreo șaptezeci de minute. Ca orice poveste de dragoste, pe când promite a captiva, se termină.

Patru actori și o actriță își deapănă așa-zisele amintiri emoționale pe o scenă goală, fără pic de butaforie, în spatele unei plase de țânțari pe care se proiectează când, cum, imagini menite a îmbogăți ca sens istorisirile, a le pune în valoare, a le potența. Lucru care nu se întâmplă, dar, în lipsa unor alte mișcări scenice, proiecțiile video mai dezmorțesc totuși vizual spectatorii care altfel ar cădea într-un imens somn cu sforăieli.

Cele 5 povești de dragoste sunt spuse cronologic – fiecare personaj, o poveste în sine, își începe confesiunea prin reamintirea primei iubiri. Penibilul se ia de mână magistral cu puerilul și neverosimilul la acest prim nivel, textele interpretate de actori fiind scrise parcă de către autori care nu au trăit niciodată aievea. Trama fiecărei povești este artificială, livrescă, ruptă parcă dintr-o carte neinspirată, cu toate că piesa are la bază scrieri ale unor autori celebri (Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu și Ana Blandiana).

Înaintând în vârstă, trăirile amoroase, din infantile, ajung a fi de-a dreptul scelerate, terminându-se ca la Vaslui, cu sinucideri și cu crimă. Ele devin fantezist-macabre atunci când dragostea se consumă între un înger al morții și o asistentă de la Oncologie.

Mai spre finalul piesei, după ce ne sunt înșirate în față aberații despre artiști ce mănâncă plăcinte cu brânză prin subsoluri, inepții despre iubiri târzii și amoruri ratate pe eșafodul   florilor de crin, pe scenă apare Radu Lărgeanu care povestește cu mult umor o întâmplare din facultate, jucând rolul unui chiulangiu îndrăgostit de o asistentă universitară.

În afară de această ultimă poveste, toate celelalte au un iz comunist, cu trimiteri semantice spre Epoca de Aur. Comunismul doar la nivel de limbaj, nesugerat prin niciun alt artificiu scenic, vine exact ca nuca în perete. Nu ar fi stricat deloc o actualizare a textului dramatic, o condimentare a replicilor cu mai mult haz de necaz și, cel mai important, o adaptare a situațiilor pentru mai multă autenticitate și realism.

Fadul este cuvântul de ordine pentru această piesă a TNC: scenografia lipsește cu desăvârșire, replicile sunt sterpe, subiectele abordate sunt seci, nimic nu atrage, nimic nu distrage de la somn. Succesiunea de actori pe scenă este monotonă ca sunetul unui tren care trece în întuneric, noaptea, peste macazuri.

Teatrul Național Cluj-Napoca are în repertoriu numeroase spectacole care merită văzute și revăzute des și pe îndelete. Nu este și cazul piesei de față, una fără sare și piper, cu actori extraordinari, care însă, din păcate, nu au ce să joace.  

Marți, 5 mai 2020: RICHARD AL III-LEA SE INTERZICE! de Matei Vișniec (14+)

regia: Răzvan Mureșan

„Richard al III-lea se interzice” e o frescă psihologică a sistemului totalitar, a oricărui sistem totalitar, chiar dacă în piesa lui Matei Vișniec este vorba despre stalinism. Piesa urmărește, pe parcursul a două ore, teroarea unui sistem de putere nedemocratic, unde pericolul subminării dictaturii „proletare” generează o adevărată psihoză în rândul oamenilor simpli și o paranoia în rândul celor înregimentați în sistem, a persecutorilor care suferă de o adevărată manie a persecuției, care caută dușmani ideologici oriunde, chiar și în artă.

Regizor rus Meyerhold intenționează să pună în scenă Richard al III-lea, doar că în lupta cu cenzura odioaselor vremuri personajul își pierde libertatea și viața, iar actorul care îl interpretează pe Richard își pierde capul, care le este servit pe tavă celorlalte personaje, de către însuși Stalin. Acesta este, foarte pe scurt, eșafodajul de întâmplări al piesei, pe care se construiește eșafodul de teroare pe care sunt executați toți cei care intră în contact cu arta „subversivă” a regizorului. 

În sistemul totalitar în care trăiesc personajele nu există scăpare, ele având doar libertatea de a muri pentru gândurile lor, nu și cea de a le trăi. Sistemul represiv se infiltrează până la nivel de familie, fapt exemplificat în piesă printr-o metaforă teribilă, atunci când fiul nou-născut al regizorului, imediat ce iese din burta mamei, începe să-și ancheteze tatăl, ca pe un adevărat dușman al orânduirii sociale staliniste. Și soția regizorului are un comportament scenic metaforic, femeia proletară ținându-și soțul strâns în chingile sistemului, chiar și intimitatea fizică fiind doar un prilej de îndoctrinare și reașezare a soțului în limitele ideologiei de stat. Mama și tatăl lui Meyerhold devin, de asemenea, anchetatori voluntari ai fiului, și toate personajele, începând cu generalisimul Stalin și până la ultimul sufleor din teatru, acționează pervers, ironic, subversiv, sub o înfățișare binevoitoare semănând de fapt doar moartea fizică, sufletească și psihologică a tuturor celor cu care intră în contact.

„Richard al III-lea se interzice” al Naționalului clujean beneficiază de o distribuție de excepție, care se mulează perfect pe cerințele jocului scenic, actorii reușind să creeze atmosfera specifică epocii totalitare și să țină spectatorul în priză pe parcursul celor două ore de spectacol. 

Cu puțină concentrare a momentelor de tăcere și de tensiune dramatică (unele sunt mult prea lungi), piesa ar fi una chiar foarte reușită. Durata însă, ușor tărăgănată, o face doar o piesă reușită. Bineînțeles, pentru amatorii genului. Celor născuți în democrație, „Richard al III-lea se interzice” le poate părea o fantezie monstruoasă și ireală, una cu care nu îți dorești neapărat să rezonezi. Persoanele mai în vârstă însă, care au trăit ororile comunismului, ar putea rezona mai profund cu tema acestui spectacol, care nu este pentru oricine.

Joi, 7 mai 2020: O MIE ȘI UNA DE NOPȚI de Mario Vargas Llosa (AG)

Spectacol-eveniment cu participarea autorului; traducere de Luminița Voina-Răuț; regia: Andreea Iacob

Un spectacol mai vechi, ce a avut premiera în 19 mai 2013. Din distribuție fac parte Ramona Dumitrean și Matei Rotaru. O piesă din arhiva Naționalului clujean, care vă invită să o redescoperiți.

Sâmbătă, 9 mai 2020: MEȘTERUL MANOLE după Lucian Blaga (14+)

Spectacol difuzat cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la nașterea autorului; regia: Andrei Măjeri

„Variantă a unei povești întâlnite prin Balcani și aiurea, Meșterul Manole de Lucian Blaga devine o permanentă căutare a perfecțiunii, a unuia dintre rosturile fundamentale ale omului - acela de ziditor/creator.

În spectacolul nostru, un meșter devenit ateu gustă, în dificilul său drum spre creație, din diferitele credințe ale locului, opera sa fiind finanțată de cea mai puternică și instituționalizată dintre ele. Pentru împlinirea capodoperei sale, ajunge la sacrificiul suprem și face moarte de om femeie.

Textul lui Blaga păstrează specificul narativ tragic al legendei, care devine aici spațiu de comemorare, dar și de posibilă interogare printr-o contra-memorie. Considerăm că în contextul celor 100 de ani de la Marea Unire putem naște o dezbatere prin „remixarea" acestui mit fundamental. O societate matură poate reflecta asupra ei inseși.

La fel cum grecii antici mergeau la teatru cunoscând subiectul piesei, așa și publicul contemporan vine la Meșterul Manole având în minte o clară succesiune a evenimentelor, dar pregătit pentru a fi provocat cu interpretări inedite și invitat mereu să ia distanță față de reprezentarea mitului.

Interogând habotnicia (împreună cu ritualurile și tradițiile văzute ca un construct social), permanenta ctitorire a țării și perspectiva feministă, spectacolul lansează un concept tributar celor mai puternice anxietăți artistice. L-am numit COMPLEXUL MANOLE”, explică regizorul Andrei Măjeri

Marți, 12 mai 2020: IL NULLAFACENTE. ALEG SĂ NU FAC NIMIC de Michele Santeramo (14+)

traducere de Maria Rotar; regia: Roberto Bacci

„Munca nu e utilă, munca e sclavie (...) munca nu înnobilează nimic, înseamnă doar oboseală, efort (...) De-o viață tot munciți ca să vă fie bine, și ce-ați găsit? Boală, epuizare?” 

Astfel sună replicile celui mai recent spectacol pus în scenă la Naţionalul clujean de către regizorul italian Roberto Bacci, o piesă de teatru – metaforă pentru condiția omului în societate, una ingrată, de sclavie. Orice acțiune, orice gest, orice vorbă înseamnă pentru omul modern un efort menit doar a îi consolida rolul de rotiță într-un mecanism social care ne automatizează, consumându-ne timpul și energia, lăsându-ne storși și reduși la statutul ingrat de roboți implicați într-o epuizantă și sterilă luptă pentru supraviețuire. O supraviețuire nu a eului propriu, autentic, ci a celui impus și contrafăcut, a măștii care ne asigură accesul pe scena unei lumi în care se joacă dintotdeauna doar un teatru inuman și rece.

„Il Nullafacente. Aleg să nu fac nimic” reprezintă pentru regizorul Roberto Bacci cea de-a patra colaborare cu Teatrul Național din Cluj. Și cea mai reușită! Piesa poate fi văzută, în esență, ca o reinterpretare actuală a expresiei ecleziastice: „Vanitas vanitatum, omnia vanitas” („Deșertăciune a deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune”), deșertăciunea însemnând orice fel de acțiune (sau de reacție) ce presupune o motivație exterioară naturii umane, una menită strict integrării și funcționării în iureșul inutil al zilei de azi și de mâine.

Personajul principal, interpretat de către actorul Cătălin Herlo, pledează pentru o inacțiune totală nu din lene sau din lipsă de implicare, ci tocmai dintr-o implicare profundă în tot ceea ce înseamnă trăirea plină de sens a fiecărei clipe. Soția sa (jucată de Ramona Dumitrean) suferă de o boală incurabilă și poate tocmai perspectiva iminentă a morții îi face pe cei doi soți să renunțe la ceea ce numim, în mod normal, „viață”, în favoarea trăirii simplei senzații de a fi viu. Ei încearcă să prezerve clipa prin ieșirea din curgerea tumultoasă a timpului care înseamnă, pentru majoritatea oamenilor, doar o succesiune de fapte impuse prin normele sociale. Bărbatul nu muncește, și-ar îmbrățișa soția, pe care o iubește, însă nu este dispus la efortul de a se ridica de pe fotoliu, consideră obositor până și să mestece morcovii adunați de la groapa de gunoi a unui supermarket. 

Societatea care încearcă să îi tragă pe cei doi soți înapoi în mrejele ei e întruchipată de medicul femeii, de fratele ei și de către proprietarul apartamentului în care cuplul stă în chirie. Doctorul îi oferă medicamente pacientei aflate în stadiu terminal, doar pentru a-i prelungi agonia, fratele este ultragiat de pauperitatea în care se complac cei doi, iar proprietarul e disperat de imposibilitatea recuperării chiriei, fapt care îi provoacă atacuri de panică și insomnii, cu toate că la tot pasul îi mai cade din buzunare sau din pălărie câte un teanc gros de bani. Poți avea, însă, toate teancurile de bani din lume, că acela care îți lipsește nu te lasă să dormi!

Agonia femeii și apropierea morții o fac pe aceasta, în cele din urmă, să își părăsească soțul, în încercarea de a se salva (după ce leșină în fața lui, iar bărbatul nu încearcă să o ridice, considerând că e inutil - atâta timp cât zace neatinsă, existând posibilitatea ca ea să nu fie moartă). După ce experimentează lumea din afara apartamentului conjugal, cu anxietățile și inutilitățile ei, și după ce soțul revine la viața socială pentru a o recâștiga, femeia realizează că agonia lui „a nu face nimic” este preferabilă zbaterii în lume pentru nimic. Așa că, în final, cuplul este reîntregit sub forma trăirii unei clipe de tandrețe morbidă, a clipei eterne ce sintetizează viața și ne duce iremediabil spre moarte. 

Astfel sună, sec, rezumatul unei piese ce mizează însă nu pe subiect, pe intrigă, ci pe subiecți, pe stările lor interioare, redate magistral de către Cătălin Herlo și de Ramona Dumitrean, a cărei moarte scenică e convingătoare, e minuțios și fin redată prin gesturi, mișcări și fizionomie. Și Ovidiu Crișan, în rolul fratelui, construiește un personaj conturat impecabil, iar Radu Lărgeanu stârnește des zâmbete și râsete în sala de spectacol, prin replicile sale spumoase, tragicomice. 

Scenografia este sumară, fiind compusă dintr-o masă, câteva scaune, un fotoliu și un cuier, dar austeritatea scenică devine un reflector ce scoate în evidență jocul personajelor. „Aleg să nu fac nimic” e o piesă de atmosferă, în care de multe ori te poți auzi respirând, tensiunea dramatică și liniștea fiind uneori absolute. 

Personajele „muncesc” teribil încercând să nu facă nimic, ele luptă, de fapt, anevoios, pentru o stare de zen și de autoconservare dificil de atins într-o lume în care singura constantă e schimbarea și permanenta acțiune.

Spectacolul lui Roberto Bacci este un prilej adânc de meditație, în ultimă instanță, asupra propriei ființe, e un mijloc de detașare față de cotidian, de ieșire din fluxul acțiunilor și „reacțiunilor” noastre, de cunoaștere de sine. 

Joi, 14 mai 2020: SPECTACOL-SURPRIZĂ - la alegerea publicului (voturile se pot exprima printr-un click aici: https://forms.gle/SpeWEr6phG2fRd4N7, până miercuri, 13 mai, la ora 12:00)

Spectacolele vor începe, conform tradiției, la ora 19:00, și vor fi disponibile spre vizionare timp de 23 de ore.

Adauga comentariu