Sunt convins că la întrebarea: “care este diferența dintre un politician și un hoț?”, mi-ați răspunde: “nici una”. Și totuși, există o diferență majoră: “pe primul îl aleg eu, în timp ce al doilea mă alege el pe mine”. Și-atunci, cum se face că, pe votul și pe banii noștri, am ajuns să trimitem în Parlament o serie de panarame – iar relația noastră cu aceștia este de dispreț reciproc: noi suntem pentru ei “populime”, ei sunt pentru noi “tot o apă și-un pămânr”… Cum s-a ajuns aici?
Un răspunsul la îndemână ar fi saturația de promisiuni neonorate ale politicienilor. Te și miri că n-au făcut febră musculară la buze și limbă de câte promisiuni au rostogolit pentru a obține votul celor care s-au mai ostenit să voteze. Doar imediat ce s-au trezit cu sacii în căruță, au uitat tot. Așa că putem zice și noi: “m-ai mințit o dată? Să-ți fie rușine! M-ai mințit și a doua oară? Să-mi fie rușine!”. În România, după atâția ani de democratură (dictatura democrației originale), până și adevărul are parfum de minciună. Toți cei interesați se străduie să-l mânjească așa.
Să pornim de la ceea ce avem, și anume că, măcar în teorie, până la proba contrară, trimitem în politică oameni sănătoși moral – cel puțin așa arată la primul contact. Și, după o vreme, aceștia se îmbolnăvesc de Sindromul Obrazului Gros Dobândit – o boală ce le distruge caracterul/personalitatea, îi aduce în situația de a se încârdăși cu mafioți (de la țigani cu vile cu turnuleț și limuzină “chiu-șasă”, până la funcționari superiori din poliție, magistratură șamd) și/sau să devină vârful de lance al afacerilor dubioase ale unor afaceriști veroși făcuți la apelul epoleților? Sau pur și simplu sistemul despre care tot vorbim, cel numit generic sistemul ticăloșit îi extrage dintre noi (că-i simte) și-i împinge în fața voturilor noastre? Înseamnă că și noi, votanții, suntem “bolnavi”. Suferim de lipsă de selecție unii, de lipsă de discernământ și nepăsare majoritatea.
Iar boala de care ajung să sufere atât cei pe care-i trimitem să ne reprezinte în Parlament și la Guvernare este veche și ține și de selecția pe care și-o fac partidele în interiorul lor. Scria Mihai Eminescu, cândva între anii 1870-1889:
“Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă și fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva. Mita e-n stare să pătrunză orișiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele și averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-și petrece viaţa la pușcărie. Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătorești.” (Articole politice).
Cine ne vorbește azi despre “eliminarea corupției prin decuplarea clientelei politice de la banul public și transparentizarea folosirii acestuia”? Exact campionii capitalismului de cumetrie și ai democrației de carton: exact “bugetofagii și gheșeftarii”. O gașcă care promovează, agresiv, demagogia, bocetul și impostura doar pentru a induce apatia/scârba față de sistemul democrat și instituțiile legitime ale acestuia. Să rămână în jocul de-a democrația doar acei votanți ușor de manipulat, aceia pentru care “mult” reprezintă extrem de puțin. În schimb, “puținul” din conturile acestei găști reprezintă exact faptul că România n-a aderat la Uniunea Europeană din primul val, mineriadele anilor ’90, actualele zvârcoliri „democratice” de stradă, dosarele de mare corupție blocate într-un sistem juridic ușor de controlat/manipulat prin legile date în interes de grup/de gașcă.
Ca jurnalist, cu peste un sfert de veac vechime în meserie, am habar de unde se plodesc toate aceste specimene politice și credința lor că, fără ei, până și Pământul își pierde gravitația: sunt urmașii (direcți sau prin diviziune) ai propagandiștilor de pe vremea socialismului-multilateral-dezvoltat – aceleși orizont lipsă al credinței într-o muncă depusă cu sudoarea frunții, și nu a limbii, o au și ei. Devine clar faptul că numărul de mandate al aleșilor trebuie stabilit/limitat, prin lege, la maximum două: să nu devină indispensabili/de neînlocuit în funcții. Știu că există și oameni care își aleg meseria de politician din pasiune, dragoste față de comunitate, Țară șamd (trebuie să existe și așa ceva, altfela ma trăit degeaba ultimii 25 de ani). Din păcate, sunt mult prea mulți cei care se duc în politică de puturoși, papagali și chitiți pe furt ce sunt.
Ne este greu – știu. România, dupa atâția ani de clientelism (anii de dinainte, de creare a statului român, extrem de bine descriși de către Caragiale, Eminescu și alții, plus anii de comunism), cu tentaculele balcanismului de tip “Înalta Poartă” infiltrate până în măduva conștiinței unora, nu avea/are cum să se ,,trezească” doar în acei preconizați 20 de ani. Și în nici un caz cu indivizi care cred că numai din ei izvorăște reforma și democrația – veșnic pierdanți din cauza faptului că însuși Universul conspiră împotriva atot-uimitoarei lor inteligențe.
Dar pentru a ști că suferim, trebuie să definim, să conștientizăm boala și, mai ales, cauzele acesteia – nu să ne ascundem chiar și în ziua votului și să zicem: “ăștia nu mă reprezintă”.
Pentru că vă reprezintă, chiar dacă nu i-ați ales.