Se încinge hora racolărilor politice

“Sindromul de migraţie” (cunoscut şi sub denumirea de “racolare subită”) se declanşează în momentul în care politicianul român „simte”, la sfârşit de mandat, că procentul care va să vie la alegeri în dreptul formaţiunii politice din care face parte n-o să-l mai poată justifica în “organigramă” la ciolan. Şi-atunci se „orientează”. Către zări mai calde, mai mănoase.

Demonstram odată că există foarte multe similitudini între păsări şi politicienii români: n-au obraz, îţi ciugulesc din palmă când sunt în foame, apoi ţi se găinăţează în creştet când zboară, migrează şamd.

Păsările migrează în alte ţări în funcţie de anotimp, să le fie cald, masa îmbelşugată şi bine. După anotimp, anotimpul diverselor alegeri şi posibilităţi de guvernare, politicienii migrează în alte partide. Migraţiei politicienilor i se mai spune şi racolare – să se mai salveze din “subţirimea” obrazului gros: vezi, Doamne, n-a plecat el, sau ea, hămesitul sau nesătula, către partidul cu ciolanul, partidul i-a ademenit cu respectivul ciolan.

De anul trecut, în politica românească se merge din migraţie în migraţie, zici că partidele au primit cote de amărăşteni pe care să-i ia în locaţie. De la PSD se migrează către PNL... Pardon, PNL “racolează” de la PSD. Motiv pentru care PSD “racolează” de la Pro România - inclusiv şobolani înaripaţi ca deputaţii clujeni Horia Nasra şi Cornel Itu, care au reuşit performanţa să facă turul migraţiilor politice în doar 5 zile (cât să dea jos, prin votul lor, Guvernul PSD). Cum să nu le fie recunoscător Ciolacul de salvare al Partidului Social Democrat că l-au ridicat în sus?

PMP racolează de la ALDE, ALDE racolează de la PSD. Şi iată cum au făcut ei hora şi au închis cercul!

Uninea Salivăm România nu racolează de la nimeni, fiind în plin proces stalinist de epurare. Iar Cioloş stă după colţ, să-i dea cu PLUS când va fuziona cu USR.

Timp de 30 de ani, parlamentarii, indiferent de culoarea lor politică, au învăţat că atunci când sunt la putere, beneficiază de bani aduşi în teritoriu pe diferite amendamente. Asta înseamnă o rotunjire substanţială a veniturilor personale, pentru că puţini sunt aleşii puterii care nu-şi trag din respectivii bani un „binemeritat” parandărăt. „Afacerea” cu sumele alocate prin amendamente a fost aplicată cu succes din ’90 până în prezent de toate partidele perindate la putere.

Ar fi trebuit de multă vreme să nu se mai poată. Bugetul României este prea sărac ca să poată susţine renovări de biserici, de cămine culturale transformate în birturi sau şcoli fără nici un elev, nu pe baza unor proiecte coerente ci a unor mofturi de parlamentar care-şi condiţionează votul cu alocarea acestor sume. România ar fi fost alta dacă măsurile economice nu ar fi fost amestecate cu “voinţa politică”. Dacă s-ar fi ales să se facă investiţii în infrastructură, în sustenabilitatea pensiilor şi în măsuri economice pentru susţinerea mediului de afaceri şi nu în renovarea bisericilor din Văscăuţii de Vale şi Cuca Măcăii.

Doar că, pentru politicienii români şi grupurile lor de interese, renovarea bisericilor, sălile de sport care sfârşesc ca hambare şi terenurile de sport în pantă, înseamnă, pe de o parte, voturile electoratului din localităţile cu “investiţiile” şi, pe de altă parte, o sursă de venituri pentru campaniile electorale.

Fiecare baronaş politic „păstoreşte” nişte primari nemulţumiţi că nu vor primi bani de la guvern în prag de campanie electorală. Cum să nu te apuce pofta de negociere? Singura întrebare la care trebuie să răspundă politicianul în foame este dacă să se lase racolat, sau să migreze, cu fruntea sus, ca un bărbat.

În aceste condiţii este de aşteptat ca sezonul marilor migraţii să fie abia la început.

Şi, gata!

Adauga comentariu