Revin cu un text scris în 2011, actual și azi, în contextul a ceea ce se întâmplă (văd că și domnul Liiceanu, pe Contributors, tratează actualitatea sub acest aspect al celor 20 de ani de „stupid peoples” și cei 40 de ani petrecuți de evrei în deșert după Fuga din Egipt în drum spre Pământul Făgăduinței/Făgăduit/Promis).
O foarte bună prietenă, Dumnezeu să o ierte și să o odihnească! (a omorât-o un cancer), Nana Bocu, mi-a explicat odată parabola celor 40 de ani pe care au fost nevoiți să-i petreacă evreii conduși de către Moise în deșert pe drumul către Pământul Făgăduinței după Fuga din Egipt. “Pe țărâna Pământului Făgăduinței”, mi-a zis, “nu are ce căuta picior de sclav sau de om crescut și educat de sclavi. Trebuiau să moară măcar două generații de sclavi, indivizi cu mentalitate de sclavi, pentru a se putea intra în Țara Făgăduinței. Nu poți intra acolo cu sclavii – sclavii vor întotdeauna să se întoarcă, să revină la ce-a fost, să aibă alții grijă de ei, să nu-și asume nici o responsabilitate”.
Cu cei 20 de ani profețiți până la “deșteptarea poporului”, este clar că Silviu Brucan a greșit. În 20 de ani (el le-a zis “stupid peoples”), sclavii nu au cum să piară fără să nu-și lase moștenire „crezul” și mai ales temerile: spaima față de ziua de mâine, cea în care nu mai există blidul de linte înmânat de către stăpân pentru munca prestată (și, cine știe, unii poate s-au îndrăgostit de gustul biciului). Cum să scapi în 20 de ani de mentalități și reflexe bine cultivate cu pistolul și turnătorul la tâmplă? “Capul plecat, sabia nu-l taie”, “nu te evidenția!”, “nu da din fund dacă nu ți-o trage nimeni”, “nu te lega la cap dacă nu te doare”, “nu vorbi neîntrebat” șamd – iată o întreagă carte de învățare și a plicare a bunelor maniere ale sclavului manierat ce nu-și deranjează stăpânul numai dacă nu dorește decât să fie biciuit, ori poate chiar crucificat. Pașii sclavilor sunt cei care îndepărtează Pământul Făgăduinței de ei – sclavii pășesc, parcurg distanțe, dar nu nimeresc niciodată limanul Pământului Făgăduit.
Că tot vorbim în pilde, povestea ţării noastre în parcurgerea drumului cel lung către normalitate, seamănă cu cea în care Iisus Christos şi cei 12 Apostoli traversează deşertul în drum spre „Pământul Făgăduinţei”:
Flămânzi, izbiţi nemilos de soarele deşertului, cam pe la jumătatea zilei, apostolii au început să cârtească. „Ne e foame, Doamne”, „Ce ne facem, n-avem de nici unele, avem să pierim”. Fără să se oprească din mers, Iisus le-a spus să ia câte un bolovan în cârcă şi să umble mai departe. Fiecare Apostol şi-a aburcat în cârcă câte un bolovan şi-a mers mai departe, asudând. Iuda, şmecher, ia de jos o pietricică, o pune în buzunar şi-şi vede de drum. Şi, merg ei ce merg, tânguiala este din ce în ce mai mare, drept pentru care Iisus îi opreşte, le spune să se aşeze, să-şi pună bolovanul în poale şi să ia aminte. „Vă este foame? Fiecare bolovan din poala voastră se va transforma într-o pâine proaspătă şi aburindă”. Şi, să vezi minune, fiecare bolovan se transformă într-o pâine pe măsura bolovanului cărat! Mănîncă fiecare Apostol după cum a îndurat. La fel şi Iuda, după cât a cărat…
Merg ei mai departe prin deşert. Când încep să cârtească, din nou le spune Iisus să mai ia câte o piatră de pe jos. Sătui şi îngreunaţi de la ultima „cină”, unsprezece Apostoli iau, care cum apucă de pe jos, câte o pietricică. Iuda, păţit, se repede la o stâncă şi şi-o aburcă în cârcă. Şi dă-i şi asudă prin deşert. Spre seară, se opresc la marginea deşertului. „Aşezaţi-vă” – le spune Iisus. „Vă este foame? – întreabă. „Ne este” – răspund toţi (Iuda cel mai tare, frecându-şi mâinile, de bucurie anticipată, lângă stânca lui). „Petre” – spuse Iisus – „scoate senviciurile”!
Așa am făcut de fiecare dată, am cărat când nu trebuia și ne-am tras pe (pardon) cur când ar fi trebuit să cărăm. Apoi am stat și ne-am scărpinat.