Nikolai Stavroghin, personaj al romanului “Demonii”, un dolce far niente din aristocrația rusă a secolului 19, cu ambiții de parvenire,dorea să fie promovat lider într-o organizație politică secretă. Ca să fie acceptat ca lider de către membrii organizației respective, el trebuia să îndeplinească obligatoriu cel puțin o condiție: să fie șantajabil – pentru a putea fi înhămat la carul organizației și să poata fi mânuit cu căpăstrul șantajului. Pentru asta el era obligat să comande o crimă, ce urma să fie săvârșită in numele și pe banii lui. Prin această crimă, el era fidelizat față de respectiva organizație și, oricând și-ar fi permis, sau doar și-ar fi închipuit că poate să manifeste cea mai mică independență, ar fi urmat să fie demascat ca ucigaș și deferit justiției, sau compromis ca persoană publică.
Care ar fi “crimele” pe care politicienii care se preumblă la vedere prin instituțiile statului le-au avut de comis pentru ca să fie lăsați să ne ție lecții de cumetrie despre economia de piață și câți dintre aceștia sunt instrumentul unei tagme de oameni unși cu alifiile șantajului? Dar cine sunt oamenii aceștia din umbră, ce i-au “format” și i-au “propulsat” și-i ghidonează cu telecomanda șantajului – oare cât au investit (bani și energie) în acest personaje politice care ni se rotesc între ele pe scena publică, ca acestea să devină ceea ce sunt, să cucerească inimile și conștiințele românilor, încrederea lor deplină?
Reducând totul la personajul din romanul amintit, coroborând cu sinistra (și incompleta) Arhivă a CNSAS, întreb: chiar orice personaj politic “credibil” trebuie să întrunească condiția necesară și suficientă a șantajabilului pentru a accede la putere?
Oamenii politici trăiesc parcă într-un fel de captivitate a sistemului care-i propulsează. Nu există decât două variante: acceptă regulile jocului, sau refuză de la început – nu există abandon pe parcurs, fără consecințe majore. Nu se acceptă intrarea în joc și retragerea în timpul acestuia – e ca la jocul de poker: dacă ești în pierdere, te poți retrage, fiindcă ți s-au luat banii, dar n-o poți face dacă ești în câștig. Asta poate explica și de ce majoritatea politicienilor parcă sunt storși ca niște lămâi (mai ales de credibilitate) la final de mandat.
S-o luăm și altfel, pe linia carismei și a capacității majorității liderilor politici de până acum de a ști cum să îmbrobodească opinia publică cu promisiuni, vorbindu-i și oferindu-i ceea ce aceasta își dorește.
Vorbim despre ispitirea electoratului și cântecul de sirenă al politicienilor. Căci, la fiecare ofertă electorală se produce, de fapt, o ispitire – ispitire la care din ce în ce mai mulți votanți se leagă de catarg și stau acasă. Ceea ce convine de minune ispititorilor, că rămân în joc, să-și facă ploile, numai cu “vrăjiții” lor. Și asta se vede.
România stă numai sub semnul trădărilor. Lăsăm de o parte exemplele clasice și ne amintim de anul 2006 – anul cel mai propice pentru adevăratele reforme. Alianța D.A. ajunsese la peste 50% în intențiile de vot ale alegătorilor, iar PSD, sinistrul partid de cumătrocrație, se prăbușise la 17-20%. A fost momentul în care Călin Popescu Tăriceanu a acceptat, în primă instanță, să demsioneze și să se forțeze alegeri anticipate, alegeri ce ar fi măturat clonele politice ale lui Ion Iliescu de pe scena politică a țării. Numai că rolul minerilor din anii 1990 și 1991 l-au jucat un ofițer sub acoperire, deghizat în om de afaceri de dreapta, Dinu Patriciu și un turnător al fostei Securități, deghizat în jurnalist democrat, Sorin Roșca Stănescu. Ei l-au răzgândit pe Trădătoriceanu. De la 1 aprilie 2006 o ducem tot într-un război de uzură.
Sistemul s-a temut, iar dovada cea mai clară a fost că, pe rând, au fost activați toți Nikolaii Stavroghin din partidele politice (dar mai ales cei din fostul PDL și PNL). Li s-au pus în față crimele și li s-a cerut să-și demonstreze loialitatea față de sistem.
Și, și-au demonstrat-o, tradând.