Să ne cunoaştem contextul psiho-cultural: astăzi, despre Putere

de Prof. univ. dr. Daniel David, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca

 

Am fost invitat de jurnalistul Liviu Alexa să scriu o serie de articole care, în contextul candidaturii oraşului Cluj-Napoca la statutul de Capitală Culturală Europeană (şi a faptului că este deja Capitala Europeană a Tineretului), pot contribui oarecum la emanciparea comunităţii clujene prin cunoaştere, într-un demers de tip Sapere Aude! (Îndrăzneşte să Cunoşti!).

Am acceptat cu plăcere. Când am scris lucrarea despre „Psihologia românilor” (care va apărea luna aceasta la editura Polirom) am scris-o cu acelaşi gând bun, de a ajuta la emanciparea noastră ca ţară, pentru a ne folosi mai bine potenţialul pe care îl avem şi pentru a avea o mai bună prezenţa internaţională. Pentru mine ca psiholog, este frustrant să văd, spre exemplu, că potenţialul nostru intelectual şi de creativitate este irosit de lipsa unor instituţii sociale moderne care să-l valorifice şi, ştiind ce potenţial avem, m-am cam săturat să văd România mereu în coada clasamentelor internaţionale (la aspectele pozitive). Aşadar, iubind oraşul Cluj-Napoca aşa cum iubesc şi ţara, sper ca această serie de articole să ne ajute cumva în redesenarea instituţiilor sociale şi a cooperării dintre noi, contribuind poate, în limitele inerente, la o schimbare psiho-culturală în Cluj-Napoca, cu potenţial de diseminare în ţară. 

Cluj-Napoca devine tot mai mult un oraş cosmopolit, astfel că înţelegerea mediului psiho-cultural, definit de psihologia interculturală/transculturală, este absolut necesară pentru o bună cooperare între oameni cu fundamente psiho-culturale diferite. Aşadar, în această serie de articole voi utiliza informaţii din lucrarea legată de „psihologia românilor” [David (2015/sub tipar). Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor. Editura Polirom], informaţii care la rândul lor sunt bazate pe modelul psiho-cultural al psihologului olandez Geert Hofstede.

În acest prim articol voi discuta despre Putere. Următoarele articole vor fi focalizate pe celelalte dimensiuni din modelul psiho-cultural al lui Hofstede: (1) colectivism/individualism; (2) masculinitate/feminitate); (3) evitare incertitudinii şi indulgenţă; (4) orientarea pe termen scurt vs. orientarea pe termen lung.

Aceste dimensiuni psiho-culturale se aplică la nivel de ţară/cultură/societate, dar şi la nivelul organizaţiilor dintr-o ţară (ex. companii, universităţi, alte organizaţii etc.).

Revenind la Putere, trebuie spus că în România aceasta este centralizată. Asta înseamnă că puţini conduc mulţi! Atât cei care conduc cât şi cei conduşi consideră că această formă de distribuire a puterii este una „naturală”. Spre exemplu, pe o scală între 0 la 100, România are un indice de centralizare a puterii de 90, unul din cele mai mari dintre ţările din Uniunea Europeană; alte ţări cu influenţă internaţională arată astfel: China – 80; Franţa – 68; Danemarca - 18; Germania – 35; Japonia – 54; Marea Britanie – 35; Olanda - 38; Rusia – 93 şi SUA – 40 [Hofstede şi colab. (2010). Cultures and Organizations: Software of the Mind. Revised and Expanded 3rd Edition. New York: McGraw-Hill, USA].

Acest profil psiho-cultural explică multe din comportamentele noastre individuale, mai ales interesul mare pentru poziţiile de putere în România. Deoarece într-o ţară cu acest profil poziţiile de putere sunt puţine şi lupta pentru putere este una crescută, adesea cu animozităţi, în care competitorii nu sunt doar competitori, ci devin inamici (într-o logică de tip „care pe care”). Într-un asemenea mediu psiho-cultural şeful ideal este „autocratul benevolent”, subordonaţii aşteptând să li se spună ce să facă (vezi Hofstede şi colab. 2010). Discutând cu mai mulţi profesori şi oameni de business din vest, mi-au spus că şocul lor când au venit în România, pe poziţii de conducere (ex. în companii multinaţionale) şi/sau influenţă socială (invitaţi la universităţi), a fost că erau trataţi ca nişte „semizei”.

Într-o ţară/cultură/societate cu o distribuţie mare a puterii există mai multe zone de influenţă care se controlează şi colaborează unele cu altele. Într-un asemenea context psiho-cultural oamenii nu caută puterea ca mijloc de emancipare socială, deoarece nivelul de colaborare şi consultare democratică este ridicat (vezi Hofstede şi colab., 2010). Spre exemplu, într-o asemenea cultură, la nivel academic, în ţările vestice (ex. SUA, Danemarca etc.) este greu să convingi profesionişti valoroşi să-şi asume poziţii administrative, deoarece acestea sunt văzute mai ales ca o corvoadă, nu ca un mijloc de emancipare.

Acest fiind spuse trebuie să înţelegem că un profil psiho-cultural nu este bun sau rău în sine. Acesta devine astfel doar prin raportate la context şi/sau la modelul psiho-cultural ideal care există într-o ţară/organizaţie. În plus, acesta nu este dat nemodificabil. Să analizăm un exemplu ca să înţelegem cum funcţionează cooperarea ca instituţie socială în două medii cu profile psiho-culturale diferite sub aspectul puterii.

Exemplu (preluat din David (2015/sub tipar). 

Ellingsen şi colab. [Ellingsen, T. şi colab. (2012). Civic capital in two cultures: The nature of cooperation in Romania and USA. SSRN Electronic Journal] au investigat capitalul civic, aflat în strânsă legătură cu încrederea şi capitalul social, exprimat prin cooperare, în patru studii experimentale de teoria jocurilor, comparând un eşantion românesc cu unul american. Modul de cooperare în aceste „jocuri” putea duce la câştiguri financiare mai ridicate sau mai scăzute. 

Leaderii americani care au emers pe parcursul jocurilor aproximau aspectul cetăţenesc (engaged citizens) exprimat astfel: (1) erau ei foarte implicaţi/performanţi (high contributors), (2) nu ofereau recompense celor mai puţin implicaţi/performanţi (low contributors) (şi toţi participanţii participanţii tindeau să ofereau recompense celor mai implicaţi/performanţi) şi (3) nu administrau pedepse celor mai implicaţi/performanţi (şi toţi participanţii tindeau să administreze pedepse celor mai puţin implicaţi). Acest pattern de comportament corespunde normelor culturale americane, care încurajează recompensa şi pedeapsa selective. Aşadar, recompensarea celor implicaţi/performanţi îi motivează în continuare şi îi stimulează pe cei mai puţin implicaţi/performanţi să performeze la rândul lor (şi prin faptul că ultimilor li se refuză recompensele şi/sau li se administrează pedepse, aspecte corectabile însă dacă îşi îmbunătăţesc comportamentul). În acest proces de cooperare socială, leaderii americani îşi riscă mai uşor relaţiile interpersonale, refuzând să acorde recompense şi administrând pedepse pentru cei mai puţin implicaţi/performanţi, pentru a impune un model de cooperare socială în beneficiul tuturor. 

Normele culturii româneşti nu încurajează recompensa şi pedeapsa selective pentru a stimula cooperarea. Deşi nivelul de utilizare a pedepsei este mult mai mare decât în eşantionul american, aceasta ţinteşte mai ales pe cei implicaţi/performanţi, iniţiatorii fiind adesea cei mai puţin implicaţi/performanţi. De asemenea leaderii romani care au emers în joc au administrat pedepse atât către cei mai performanţi (pedeapsă antisocială), cât şi nediscriminatoriu (pedeapsă competitivă – pentru a-şi menţine poziţia proprie). Recompensele administrate în eşantionul românesc sunt de asemenea nerelaţionate cu performanţa; mai mult, leaderii români care emerg nu-şi retrag recompensele de la cei mai puţin implicaţi/performanţi, pentru a nu-şi afecta relaţiile interpersonale. Probabil că acest pattern de comportament apare pentru a câştiga simpatia celor mulţi şi mai puţin implicaţi/performanţi, menţinând astfel o stare de nediferenţiere.

Această diferenţă de stil psiho-cultural în cooperare a dus la câştiguri substanţial diferite în eşantionul românesc în comparaţie cu cel american, sigur, în favoarea americanilor.

Ei bine, nu ştiu dacă dorim ca model psiho-cultural ideal unul în care puterea este distribuită, spre deosebire de cel actual în care aceasta este extrem de concentrată. Observ însă că ţările democratice au mai ales un model psiho-cultural în care puterea este larg distribuită (sau mai distribuită ca noi), iar eu personal prefer acest model în limitele medii (ex. după modelul SUA). Acest este şi motivul pentru care, în general, în ţară, mă opun oricăror încercări de redesenare administrativă prin care puţini ajung să conducă mulţi! Este drept însă că acest model ar funcţiona foarte bine mai ales atunci când există un nivel ridicat de expertiză şi implicare al celor care nu ocupă poziţii de putere, altfel descentralizarea puternică poate să fie catastrofală. Accept însă faptul că pot să fie şi alte opţiuni. Dar chiar dacă ar fi să optăm pentru un model de concentrare a puterii, m-aş bucura ca leadership-ul nostru să fie unul progresist, după modelul performant din exemplul de mai sus.

Sintetizând, ce aş dori eu pentru Cluj-Napoca într-un model psiho-cultural ideal? Acolo unde există implicare şi expertiză m-aş bucura să văd cât mai multă descentralizare a puterii şi cât mai multă cooperare. Dar indiferent dacă puterea este concentrată sau nu, mi-aş dori un leadership stimulativ, după modelul performant descris în exemplul de mai sus. În acest fel am ajunge mult mai emancipaţi şi anume, la nivel de comunitate am deveni mult mai performanţi, prin cooperare utilizându-ne mult mai bine potenţialul, iar la nivel individual am deveni mult mai împliniţi, trebuind să fim convinşi să devenim „şefi”, nu să căutăm acest lucru pentru a fi împliniţi! Numai astfel de leaderi pot fi responsabili şi generoşi, preocupaţi de ceilalţi, nu de ei, generând astfel cooperare care să ducă la o comunitate performantă.

 

Comentarii

Ianosi Anamaria...

01.05.2017 03:54
Buna ziua, domnul profesor. Mi-ati putea spune ce indice de centralizare are Polonia in momentul de fata?

Adauga comentariu