Amicii ziarului

România, țara surogatelor nereușite

România e o țară în care nu te plictisești niciodată. Când credeai că le-ai văzut pe toate, apare ceva nou, și mai năstrușnic. Campaniile electorale nu fac excepție și respectă această regulă nescrisă a vieții made in Romanika. După toate bizareriile electorale din ultimele două decenii de democrație pentru tonți, alegerile din acest an au adus nenumărate „inovații”, unele mai bizare decât altele. De la scandalul cu spionii și serviciile secrete, până la sutienele aranjate în timpul dialogului cu cetățenii – senzația acută că vizionăm scenarii proaste, din filme de serie B, continuă.

Dar cea mai nocivă noutate, după 25 de ani de democrație mediatică, este absența dezbaterilor între prezidențiabili. Nu știu dacă mai există un sistem democratic contemporan în care candidații la funcția supremă în stat să nu se fi întâlnit în cel puțin o dezbatere publică. Însăși esența democrației este alterată prin refuzul dialogului dintre liderii politici; dacă nici măcar politicienii nu mai discută unii cu alții, atunci suntem într-o democrație surdo-mută. Mai mult, atunci când câte un candidat idealist a dorit să se vadă cu oponenții săi, acesta și-au trimis un substitut, un înlocuitor de candidat. Cu senzația acută că revăd fimul în care Bruce Willis se luptă prin intermediul propriei sale clone ineficiente, mi se pare inacceptabil ca dialogul public dintre potențialii ocupanți ai funcției de președinte să fie făcut prin intermediari. E ca și când la un meci de box unul dintre participanți ar trimite un cangur să îi țină locul.

Dar, așa cum scria francezul cu prea multe idei critice despre societatea în care trăim, un domn numit Baudrillard, facem parte dintr-o lume a surogatelor și a substitutelor imperfecte, iar în România și imperfecțiunea este dusă la cotele cele mai înalte. În societățile hipertehnologizate în care ne ducem viețile avem prietenii virtuale, comandăm obiecte prin intermediari și ne ducem existența în sisteme artificiale. Acum avem și candidați artificiali.

Iată de ce am decis să fac o listă – care nu este exhaustivă – a trăsăturilor surogatului de campanie electorală. Primul, cu voia dumneavoastră și a sondajelor de opinie, este Victor Ponta. Doctorul cu teză copiată este o chintesență de substitut, un înlocuitor, o absență de consistență. El este simultan potențial spion și parlamentar și șef de guvern și orice altceva ar mai trebui prin ograda politică de la noi. Ponta e, în mod vădit, un surogat al lui Ion Iliescu. Chiar și zâmbetul său calin, cu care ne întâmpină din fotografiile electorale, îl asociază cu bătrânul fiu de ilegalist. Vâzându-i chipul am senzația că m-am întors în timp, îmi vine să cred că Nicolae Ceaușescu a renunțat la putere în urma tezelor din iulie și că tânărul prim-secretar de partid de la Iași își face campanie electorală la orașe și sate, pentru înfrățirea dintre muncitori și țărani. Mesajul lui Ponta (președintele care unește) e mesajul fals al unui pseudo-Iliescu. Toate tehnicile utilizate de liderul PSD sunt „împrumutate”. Când văd campania de mituire publică la care s-a dedat Ponta în ultimele zile de campanie îmi vine în minte imaginea răposatului împușcat care striga de la balcon: încă 200 de lei pentru salarii și încă 50 de lei pentru alocațiile mamelor comuniste. Ponta aruncă în concetățeni cu recompense și, aidoma . Așa cum Tovarășului, ne îndeamnă să stăm liniștiți, fiecare la locurile noastre, așteptând pomenile statului. Totul la Ponta este o contrafacere, o mimare a proprietăților autentice.

Nici al doilea clasat în sondajele de opinie nu este o figură remarcabilă. Cu mimica sa de Terminator care are hard diskul blocat, Johannis (pe melodia Gimme hope, Johannis…) face o campanie de roboțel care citește niște mesajele scrise de alții pe ecrane transparente. Sloganul său electoral (România lucrului bine făcut) e un paradox nefuncțional – unde există această Românie? Eventual România lucrului contrafăcut! Miza din spatele lui Johannis este mitul, devenit legendă urbană, în care cred mulți concetățeni. Dar, de fapt, Johannis este întruparea defectă a mitului „bunului german”. În fond, dintre puținii sași rămași (spuneți repede 10 sași rămași la oraș!) ce se putea alege?! Johannis este un substitut cu deficiență de atenție al regelui Mihai, la rândul lui din os nemțesc. Pentru că românii și-au alungat monarhii Hohenzolerni și au scos din mentalul lor ideea de regalitate, a trebuit să li se facă o sosie de rege Carol, ipostaziată prost de primarul Sibiului. Cu mișcările lui de Golem ținut în frâu doar de încetineala dată de greutatea propriului corp, fostul profesor de fizică a avut o campanie mai mult mimată, decât efectuată. Johannis participă la aceste alegeri ca un elev pe care îl obligă părinții să meargă la o olimpiadă la care nu vrea să ia parte.

Apărute ca două inovații pe cerul politicii de la noi (avem pentru prima oară două femei care candidează la prezidențiale), Monica Macovei și Elena Udrea sunt însă două surogate îngemănate ale președintelui Băsescu. E ca și când Ființa supremă de la Controceni s-ar fi scindat în urma unui fenomen straniu de mitoză. Cele două au preluat trăsăturile paradoxale ale actualului șef al statului, simultan asexuat și senzual. Ele funcționează ca un tandem dezaxat, răsfrânte într-o oglindă malignă, una blondă planturoasă, celalaltă brunetă și uscată, ca două fețe yin și yang ale Marelui Zeus ce va fi depus în curând din funcție. Ca și cele două fațete contradictorii ale lui Janus, Macovei și Udrea fac o figură de gemene biviteline rătăcite prin lume, dar care se caută mereu pentru a se reuni într-o singură făptură desăvârșită.

Ce să mai vorbim de foștii liberali Tăriceanu și Meleșcanu – mă scuzați, nu e vina mea că numele lor rimează. Primul este substitul propriei sale legende de bun premier, iar Teodor Meleșcanu este el însuși o sosie a propriei identități. Tăriceanu mimează cu eleganță liberalismul, în timp ce are mâinile acoperite de sudoare de stânga, iar Meleșcanu pune în scenă o campanie al cărei mesaj monologic este bazat pe calitatea acestuia de a fi „bun român”, ca și când această calitate poate fi contabilizitată. Meleșcanu este un surogat ieșit din uz, un produs cu defecte al identității naționale. Arătând de parcă ar fi într-o misiune sub acoperire, Meleșcanu pare aterizat în această campanie aidoma unui parașutist american căzut în spatele frontului nazist la 50 de ani după terminarea războiului. Fără să pară că înțelege ce caută în competiția electorală curentă. Văzându-i agitându-se pe Funar și Vadim, Meleșcanu crede că participă la alegerile din 1992 sau 1994 și că cetățenii nu s-au dumirit prea bine pe ce lume trăiesc.

Funar și Vadim nici ei nu știu prea bine pe ce lume trăiesc, acest cuplu dezorganizat, care suferă în urma unui partaj clinic de propria lor lucididate, sunt substitute detracate ale naționalismului românesc. Nici companionii lor de la baza clasamentului electoral, Kelemen și Szilagyi nu par să fie conștienți de realitatea în care trăiescă, mai ales că ambii par să creadă că sunt alegeri pentru prezidențiale din Ținutul Secuiesc.

Cetățenii Brânză, Diaconescu sau Rotaru nu sunt numai surogate ale ideii de democrație, rezultate ale înțelegerii viciate a ideii că orice român care a dormit bine poate să creadă are șanse să devină Șeful statului, dar și „alternative” sincopate ale colegilor lor cu partide puternice în spate.

După cum arată aceste alegeri, nici în următorul mandat nu vom avea un președinte autentic. Vom avea doar surogate, substitute și înlocuitori imperfecți ale unui adevărat șef de stat. Încă o dată strategia subterfugiului în „răul cel mai mic” va produce un rezultat inconsistent. Oare când vom putea să alegem Binele cel mai Mare și nu surogate găunoase?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *