În România, toată lumea descinde. Descind procurorii Direcției Naționale Anticorupție, flancați de mascați, reporteri și cameramani. Descind procurorii DIICOT – la fel de flancați de cameramani, reporteri și ceva mascați. De când cu dispariția din prim-planul vieții publice a primadonei anti-corupție, Laura Codruța Koveși, spectacolele în direct ale procurorilor se joacă pe treptele sediilor DNA și DIICOT. S-au redus deplasările în teren.
Dar compensează situația Poliția. Care descinde și ea. Deseori, reporterii și cameramanii ajung înaintea lor să îi surprindă cum destructurează sângeroase rețele de babe și moși ce-și vând truda grădinii pe stradă.
Până și jandarmeria nu mai poate descinde, să dea o bătută la vreun ochelarist sau o galerie (totuna), fără să fie flancată de garda pretoriană a reporterilor și cameramanilor.
A început sezonul șteviei și leușteanului? În mod firesc, ies din amorțeală, să-și bâzâie activitatea, inspectorii ANAF. Care descind și ei flancați de reporteri și cameramani. Altfel tremură băbuța și chioșcarul cu lumina reflectoarelor în ochi și microfoanele înfipte în bot: “de ce faceți evaziune fiscală? Cui vindeți gogoși”?
Ce să facă și miniștrii, dacă tot e sezon electoral? Descind, flancați de hoarda de reporteri și cameramani, peste tot pe unde nu le-a călcat piciorul în cei patru ani de inacțiune. Așa mai aflăm și noi că în România există spitale cu probleme, sau ce glume a mai realizat Simona Pintea cu câte un portar de noapte cheaunit de somn. Aflăm că România are ogoare, oi, lână, cormorani. Că trenul cu încetinitor de particule de pe ruta București-Constanța poate ajunge, singur Cuc, chiar și cu 10 milisecunde mai repede la destinație.
Revenind la descinderi și descinzători, ce să vezi? Cum ajung la locul “faptei”, cu toții devin izvor de lege și interpretează legea „de la caz la caz”. Normal că, dacă s-a inventat Instituția Descinderilor, această democratică instituție a statului de drept să beneficieze de propriul său regulament. Iar acesta este Codul de Interpretare a Legii „de la caz la caz”. Cu Codul de Procedură aferent. Dacă cel peste care s-a descins este de-al casei, îl găsesc reporterii și cameramanii șpreiat și-n fund. Dacă nu, îl găsesc cu demisia semnată pe masă.
În rest, românul musai trebuie să trăiască în spaima lui „o fi făcut el ceva, maică, nu venea procurorul peste el de nebun”. O fi spus ceva, o fi înjurat. Poate fură și nu dă și la alții…
Că doar nu ar fi cazul să ajungă cetățeanul să respecte instituțiile statului care, prin slujbașii săi, nu-l respectă nici când îl văd transpirat în fața ghișeului și cu portofelul larg deschis. O autostradă în România poate costa și un miliard de euro pe kilometru neexecutat, sau executat mai scurt, sau cu scopul de-a se scufunda, sau neantiza. Asta este un lucru acceptabil. Acceptabil este și să moară, zilnic, 5 români în accidente pe șoselele nesigure ale Patriei. Acceptabil să moară, la fel de zilnic, cam 150 de români uciși prin spitalele pe care doar bacteriile impregnate în betoane le mai țin în picioare. Acceptabil este să ai 255 de mii de copiii care se duc în fiecare seară flămânzi la culcare. Inacceptabil este ca râtanul din fața ghișeului să încerce să aibă 10 lei datorie la stat. Sau să vrea să-și deschidă o afacere. Nici nu știi cine ajunge primul la el, reporterul și cameramanul, mascatul sau ANAF-ul?
Adevărul este că, din foame de bani și stupiditate, Statul are pretenția de a reglementa toate fleacurile: de la cum vedem filmele, la ce oră ne culcăm, la ce meserie practicăm (dacă avem actele necesare să o practicăm), la ce și cum vindem, la ce și unde fumăm. Dar nu are nici o pretenție de la el.