Cedarea înseamnă renunţare, renunţarea înseamnă sacrificiu de sine, iar sacrificiul este răsplătit de Bunul Dumnezeu. Iar noi, românii, suntem oameni cu frica și credința extrem de declarată în public cu privire la Dumnezeu, așa că dacă așa ni se spune, așa credem…
Vă daţi seama, acuma, câte sacrificii au comis politicienii noștri (în special cei declarați de stânga) până le-a dat Cel de sus vilă, amantă şi maşină nemţească?!
Că, nu a zis Marx (un alt “dumnezeu” al lor): „De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi”? A zis.
Așa că mă aştept ca, într-o bună zi, guvernanţii să ne spună din nou că oamenii trebuie să fie egali în sărăcie. Că asta este tendinţa lor naturală. Adică, unii să facă sacrificii ca să plătească, iar alţii să le râdă în nas. Protecţia socială, în viziunea guvernului: să ia de la cetăţeanul onest ca să-i dea rău-platnicului. Până când nu o să mai aibă de la cine lua.
Zicea Henry Miller: „Nu am bani, resurse, speranţe. Sunt cel mai fericit om în viaţă”. Dacă comparăm cu reacția lui Vasile Marica, fost (actual?) lider sindical, după o întâlnire Guvern – sindicate: „Ne-am ridicat din sală şi i-am băgat în pizda mă-sii!” – realizăm ce puţin îi trebuie unui om să fie fericit. Că banii nu aduc fericirea, numai o întrețin până în ziua în care intră procurorii pe fir.
Cum vă ziceam odată, cei din liga cea mare a hoților știu câteva reguli de bază:
nu ajungi în vizorul Legii decât dacă ai uitat operațiunea de bază: împărțirea;
nu ajungi în vizorul Legii decât dacă ai uitat ai cui sunt banii cu care ajungi să te fălești prea mult și ai uitat operațiunea de bază: împărțirea;
când devii debarasabil (că ai uitat primele două regului anterioare), nu uita: pușcăria trece, banii rămân.
Deci, când îi văd pe politicieni cum se agață de Cioloș să-l invite/dezinvite la guvernare post 11 decembrie a.c., știu că se va sfârși ca în bancul acela cu doi lupi care plănuiau să fure oi, dar au fost auziţi de către o ciocănitoare care i-a pârât ciobanului. Aşa că, în seara în care şi-au propus să jefuiască stâna, ciobanul i-a aşteptat, înarmat cu parul, la gaura din gard pe unde plănuiseră să intre. Îşi bagă primul lup botul şi – harşt! – primeşte un par peste el.
Scoate acesta capul din gaură, ținând laba la bot şi-i şopteşte celuilalt: „intră tu primul, că pe mine mă pufneşte râsul”.