Profesorul doctor Nicolae Miu e un artist al medicinei clujene, un pediatru care a știut să își trateze întotdeauna micii pacienți, pe lângă profesionalism, și cu o căldură umană izvorâtă dintr-un suflet bun, „prost de bun”, cum îi spunea în tinerețe chiar mama sa. Unul dintre cei mai buni medici pediatri din Cluj și din țară, Nicolae Miu a fost întotdeauna pasionat de operă și, dacă măiestria sa nu s-ar fi manifestat în medicină, și-ar fi dorit să le bucure sufletele semenilor săi ca solist. Dragostea pentru muzică l-a însoțit toată viața, ca auditor și spectator, iar delicatețea sufletească pe care nu și-a manifestat-o pe scena Operei și-a pus-o în operă pe scena medicinei clujene, ca șef de clinică, decan al Facultății de Medicină și ca un adevărat taumaturg pentru fiecare copil care, cu ajutorul său, și-a găsit vindecarea.
Dincolo de datele reci, obiective, ale CV-ului său impresionant, doctorul Nicolae Miu inspiră simplitate, deschidere, căldură, privirea sa scânteiază de bunătate. În decursul acestui interviu, dacă la început a vorbit cu emoție în glas despre tinerețea, familia și profesorii săi, dacă vocea i-a exprimat mai apoi o vie satisfacție atunci când expunea realizările sale palpabile, medicul a devenit imediat reținut și a amintit doar cu titlu de inventar aprecierile primite, pentru că nu titlurile și diplomele l-au motivat, ci credința în natura divină a tuturor lucrurilor și a necesității respectului pentru natura umană, manifestat în orice act medical.
Opera a fost cea dintâi pasiune
Nicolae Miu s-a născut în Turda, la 23 octombrie 1942. Mama sa, Elena, educatoare, i-a inspirat dragostea pentru copii, iar de la tatăl său – ofițer plecat pe front, pe care l-a cunoscut doar la 7 ani – a moștenit blândețea sufletească:
„«Ești prost de bun ca taică-tu!», îmi spunea mama, dar nu o spunea cu ciudă. Existau diferențe între ei ca fire, pentru că mama era moață, iar tata era dobrogean, și mulțumesc Cerului că am foarte multe date comune cu tatăl meu, deși uneori îmi prinde bine și asprimea mamei. Eu sunt mai iertător, nu sunt ranchiunos, însă mama era mai aspră.”
Nicolae Miu a urmat liceul la Emil Racoviță (promoția 1960), unde, după cum își amintește medicul, a beneficiat de o instruire excepțională din partea unor profesori extrem de dăruiți, cărora le poartă o amintire vie și pentru ale căror suflete se roagă în fiecare seară. Își amintește în special de diriginta clasei, Olimpia Comșa, profesoară de științele naturii, care a avut o influență decisivă asupra sa.
După terminarea liceului, tânărul absolvent își dorea să devină cântăreț de operă, dar numărul redus al locurilor la Conservator l-a făcut să se prezinte și la examenul de admitere la Medicină, unde a intrat, fără ca reușita aceasta să-i aducă o mare satisfacție personală:
„Primii doi ani mi s-au părut extrem de grei, de rigizi, fără să înțeleg, din ceea ce făcusem la materiile preclinice, rostul acestora, așa că am avut tendința de a părăsi Medicina, tot în favoarea cântului.”
Medicina, apropiată de artă prin sensibilitate și dăruire
Dacă până în anul II, studentul Nicolae Miu nu înțelegea sensul unor materii care nu aveau o aplicabilitate imediată în practica medicală, ajungând în anul III, la patul bolnavului, a început să descopere medicina. Fire empatică, a înțeles, încă de pe atunci, necesitatea apropierii de pacient, a înțelegerii tuturor problemelor pe care le are acesta și a început să participe la suferința lui, în încercarea de a-l ajuta.
Și în facultate, la fel ca în liceu, Nicolae Miu a beneficiat de profesori deosebiți, de care și acum își amintește, cu un tremur interior de recunoștință:
„Unul dintre mentorii mei importanți a fost profesorul dr. Octavian Fodor, în pediatrie am început cu doamna profesor Iuliana Țârlea, un medic cu calități deosebite, și pe urmă cu doamna profesor Octavia Mărgineanu, pe care o consider maestra mea – întotdeauna când îi pronunț numele am emoții.”
Cu toate că și-a descoperit și vocația pentru medicină, Nicolae Miu nu a renunțat nici la prima sa iubire, muzica, pe care a studiat-o timp de 3 ani la Școala Populară de Arte:
„Asta mi-a luminat mai mult inima, mi-a înnobilat sufletul și m-a făcut să înțeleg cât de apropiată este medicina de artă, prin sensibilitate, prin dăruire.”
Cel care putea deveni un mare solist a rămas întreaga viață apropiat de opera căreia i-a dedicat un volum, „Amintiri din sala Operei clujene”, și a fost întotdeauna un susținător și un promotor al acestui tip de act artistic.
„Forța unei clinici stă în unitatea colectivului”
Nicolae Miu a terminat Medicina în 1966, cu diplomă de merit; în 1965 dăduse deja concurs pentru ocuparea unui post de intern:
„Era o situație foarte favorabilă pentru cei care făceam internatul timp de 3 ani, pentru că din 6 în 6 luni schimbam clinica, ceea ce ne permitea o pregătire complexă, mai cu seamă că nu știam unde și cum vom fi repartizați. Așa s-a și întâmplat când, după un an, după decretul lui Nicolae Ceaușescu referitor la interzicerea avorturilor la cerere, nicio circumscripție grea și foarte grea din țară nu putea să rămână fără medic. Și așa m-am trezit la Ponor, dincolo de Râmeț, unde aveau un staționar de 8 paturi și o casa de nașteri pentru opt cătune care constituiau comuna.
A fost greu, dar tinerețea și ambiția și-au spus cuvântul, astfel încât la plecarea mea de acolo, sătenii m-au sărbătorit, ceea ce mi-a dat mult curaj pe mai departe. Am dat concurs la Clinica Pediatrie II pe poziția de asistent stagiar, din fericire am reușit și toată activitatea mea s-a desfășurat apoi în această clinică, urcând toate treptele: am devenit asistent plin, șef de lucrări – pentru o lungă perioadă, pentru că așa erau pe atunci promovările, conferențiar și apoi profesor, șef de clinică. Doctoratul a fost o premieră pe țară, pentru că eu am studiat primul rolul magneziului în biologie și patologie.”
În cadrul Pediatrie II, pe măsură ce anii au trecut, profesorul Nicolae Miu și-a dat seama că forța unei clinici stă în unitatea colectivului:
„Și astfel am început să caut colegi tineri, de mare perspectivă, pe care i-am ajutat, iar la pensie am lăsat un colectiv închegat, fiecare dintre membrii acestuia având o specializare anume.
Am realizat că nu contezi tu numai, ca șef al unei instituții, ci colectivul pe care îl formezi, astfel încât marea mea satisfacție ca șef de clinică a fost formarea unui colectiv recunoscut în toată țara și nu numai.”
Și, pentru că omul sfințește locul, în urma profesorului dr. Nicolae Miu a rămas nu doar o echipă de o mare valoare profesională, ci și o nouă clădire, unde actul medical se poate desfășura în condiții mult mai bune:
„O altă realizare care, probabil, cum zic vârstnicii, m-a costat ani din viață, dar nu regret, a fost noua clădire a Clinicii Pediatrie II, în care condițiile de asistență a copiilor sunt incomparabile cu cele de dinainte sau din alte clinici.”
O carieră dedicată celor tineri și foarte tineri
Întreaga carieră a profesorului dr. Nicolae Miu a însemnat o împletire armonioasă între asistența bolnavilor de vârstă mică, cu activitatea de cadru didactic:
„Mereu când eram întrebat care din acestea două mă pasionează cel mai mult, răspundeam că ambele și cred că de aceea am foarte mulți studenți care își exprimă deseori recunoștința față de mine.
O mare satisfacție pentru mine a fost conducerea de doctorat, devenind, cu ajutorul meu, 50 de doctori în medicină. A fost o satisfacție mare pentru mine, pentru că am lansat în acest fel cadre tinere foarte valoroase, care își vor spune cuvântul, nu numai în prezent, ci și în viitor.”
După 1989, prof. dr. Nicolae Miu a devenit prodecan al Facultății de Medicină, apoi pentru 4 ani prorector didactic, iar din 2000 până în 2008, decanul Facultății de Medicină, unde a încercat să aducă un echilibru și să ridice la suprafață valori.
Viața i-a oferit multe satisfacții profesionale, astfel, între 1974-1975 a fost bursier al guvernului francez și a lucrat la L’Hôpital des Enfants-Malades din Paris, urmând ulterior foarte multe schimburi de experiență în străinătate. A primit o decorație pentru activitatea sa chiar de la președintele Franței:
„Desigur, activitatea mea a fost apreciată, dar de asta îmi place mai puțin să vorbesc. Am obținut de mai multe ori, la Zilele UMF, Premiul „Iuliu Hațieganu”, am o Diplomă de Excelență din partea Ministerului Educației, am din partea Președinției o diplomă cu Ordinul Meritul Sanitar în grad de Mare Ofițer, am din partea președintelui Franței Ordinul de Merit în grad de Cavaler pentru întărirea relațiilor franco-române în medicină.
Legat de aceasta, îmi amintesc cu mare bucurie faptul că am fost ani mulți vicepreședintele Conferinței Internaționale a Decanilor de Medicină Francofoni, ceea ce mi-a permis o permanentă confruntare cu ceea ce facem noi acasă; în plus, recunosc, mi-am adus și eu aportul, prin ceea ce făceam, la buna desfășurare a nenumăratelor activități, în cadrul acestei conferințe.”
O altă realizare importantă a profesorului dr. Nicolae Miu (care are și primariat în gastroenterologie, diabet zaharat, nutriție și boli metabolice) a fost crearea Centrului de Gastroenterologie, Hepatologie și Nutriție la Clinica Pediatrie II, unde a format mulți specialiști din țară. În plus, profesorul Miu a creat două societăți științifice foarte apreciate, al căror președinte este și în prezent: Societatea Română de Gastroenterologie, Hepatologie și Nutriție Pediatrică și Societatea Română de Pediatrie Socială, aceasta din urmă, având în vedere numeroasele problemele sociale de care medicina, în general, și pediatria, în special, s-au lovit dintotdeauna.
Dragostea și pasiunea nu se pensionează niciodată
Pentru că dragostea pentru cei mici și pasiunea pentru medicină nu ajung niciodată la pensie, în prezent profesorul dr. Nicolae Miu activează la cabinetul său de pe strada Porumbeilor nr. 41, unde, în orele cu consultații, e o atmosferă de grădiniță, cu zeci de copii, însoțiți de părinții lor încrezători că pacienții sunt pe mâini bune:
„Trebuie să recunosc că, deși sunt suprasolicitat la cabinet, am satisfacții care îmi mențin un tonus psiho-profesional bun. Pentru ca să fii un medic bun trebuie să știi profesie, să te știi orienta cât mai bine și mai rapid în diagnostic, respectiv în tratament, și să ai acel sentiment de frăție, pentru că medicul nu are voie niciodată să își arate superioritatea în fața semenului său care este în neputință. În 3 cuvinte, aș putea rezuma un act medical de calitate prin: profesie, umanism și credință. Cred că nu aș fi reușit să am toate aceste realizări dacă nu l-aș fi simțit pe Iisus în mine sau lângă mine!”, conchide Nicolae Miu, unul dintre cei mai buni și, cu siguranță, cel mai inimos pediatru al Clujului.