Munca înobilează. Dar noi urâm nobilii. Și avem un președinte care ne demonstrează cu prisosință că anul nu înseamnă muncă susținută, întreruptă de perioade de refacere, ci odihnă pe deșelate întreruptă de câteva zile de muncă – a fost și el, măcar anul acesta, la Ziua Marinei.
Cum scriam odată: “Orice guvern, suficient de binevoitor cu alegătorii săi, ar avea numai de profitat dacă ar pune de-o continuitate între sărbătorile creștine și cele laice: ar rezulta niște binemeritate și binefăcătoare vacanțe”. Se vede și după cum este construit bugetul de cheltuieli al României, cu peste 70% plăți către salariile din sectorul public și pe asistența socială, că România este mai productivă cu cetățenii în vacanţe decât cu ei la muncă. Până și cuplul prezidențial ne costă mai puțin de când este într-o perpetuă vacanță – care, sperăm, va fi întreruptă de un binemeritat concediu. Măcar nu se mai închiriază avioane particulare, nu mai vedem rochițe înflorate și extrem de asortate cu lambriurile dar care pun în evidență magnificii genunchi ai doamnei care-i poartă, nu se mai restaurează de milioane de euro șamd. Iar cartea pe care i-o traduc în limba chineză cei de la Institutul Cultural Român dintr-un reflex de pupindosism nu pe noi ne costă, cât pe imaginea sa. Doar Nea’ Ceașcă și sinistra sa soție poate plâng în iad după cultul personulității care este transmisibil simandi-dosurilor doritoare.
Dar oare de ce ar munci un neamț de treabă pentru o Țară care nu-l prea merită. El, cerebral, profesor de fizică cu măcar principiile Termodinamicii la baza educației. Ea (Țara), incultă, fără idealuri, ci doar cu nevoi. De regulă, cetățenii ei merg la vrăjitoare pentru a ști cum să-și făurească destinul, joacă la loterii fantastice pentru că bogăția (au văzut la tembelizor) vine peste noapte. Poftele sunt mai mari decât dorințele, chiar le înlocuiesc – și nu vorbim neapărat despre stupizenie, cât despre arta şmecheriei, a învârtelii. “Majoritatea” simte politicianul din om atunci când se vinde pe un mic și-o bere. Nevoiașii trebuie ajutaţi – că doar are cine: “mama lor de bogătani, că nu le mai ajunge – de parc-ar duce cu ei în mormânt!” Trebuie să înţeleagă: când se fură, se fură de foame. Mizeria nu e discretă, ci trâmbițată și îndelung mediatizată. Mizeria și politicul își dau mâna pe spinarea celor care mai muncesc: eu îți dau bani, tu îmi dai votul, avem oaia pe care s-o tundem. Nu-i de mirare că, privit dinspre civilizaţie, poporul român arată ca o invazie de mâini întinse după pomană. Asta este moştenirea grea, din vremea când neamurile de slugi au ajuns să conducă guverne – care i-au „nenorocit” pe toți desculţii, obligându-i să stea în case furate și să ia ore de aritmetică pentru a şti cum să înmulţească şpaga. De-un leu dat unei bătrâne pe stradă, de-o lacrimă vărsată la finalul unui film, lumea se consideră egală cu sfinţii. Așa că de ce să ne mirăm că în lupta politică se reconfirmă penalii?
“Majoritatea” (indiferent pentru ce cauză sau non-cauză se constituie aceasta) nu e tăcută şi umilă. Când vine vorba de agoniseală, devine perfidă și degrabă leșinată în stradă (auto-aruncată în cap de la balconul Parlamentului, cu benzina în izmene la poarta Cotrocenilor, sau azvârlind cu cascheta și invectivele după vreun președinte). Nimeni nu poate opri „săracul” să-şi strige sărăcia în stradă. Doar ne-a învățat Ion Iliescu că sărăcia este trecută printre virtuți, mai puțin onestitatea.
Numai că prea plinul din coşurile târâte, ca niște trofee de vânătoare, spre casă la fiecare sărbătoare, ori ambuteiajele de pe șoselele Patriei de câte ori “boborul” bugetar se mută din orașe la pădure să sacrifice tone de fleici și mititei pe altarul sfârșiturilor de săptămână prelungite, ne arată că sunt mulți români ce îşi permit ceea ce mulți numai visează: un coş achiziţionat de sărbători din hipermarket din banii a trei lefuri, vacanțe prelungite, întrerupte de scurte pauze de simulat munca.
Este un bun motiv pentru a sărbători datele statistice cu o nouă sticlă de şampanie la frapieră. Economia de cumetrie duduie.