Amicii ziarului

Primarul cel mic și plăcuțele lui meschine

Primăria Cluj-Napoca a câștigat în justiție o bătălie lipsită de eleganță. Instanțele mioritice au spus, pe drept cuvânt, că legislația este de partea primarului. După cum susțineau și oficialitățile locale, populaţia de etnie maghiară din „municipiul comoară” este sub 20%, adică undeva pe la 16%, prin urmare indicatoarele bilingve nu sunt legale. Însă întrebarea nu este dacă aceste plăcuțe sunt sau nu legale, întrebarea este dacă ele sunt sau nu necesare, mai bine zis, dacă sunt sau nu îndreptățite?!

Desigur, este o mare victorie politică pentru micul primar cu bastonul de premier în bandulieră. Câștigarea unui electorat care a votat ani de zile cu Funar e importantă. La fel de importantă este expunerea „naționalismului” românesc și pentru liderii politici maghiari. În fond problema decurge dintr-o realitate pe care am mai semnalat-o – faptul că persistă un război electoral și politic, care este condus pe principiile dihotomiei români/ maghiari, care ne afectează pe toți în egală măsură. Trebuie să fie foarte clar. Este vina oficialilor români că nu au acceptat o realitate pozitivă, dorința maghiarilor de a avea însemne în limba lor. În același timp este și responsabilitatea militanților de etnie maghiară pentru cultivarea unui conflict pe criterii etnice, din care nu aveau de câștigat. Nu trebuie să mai fie vorba despre „noi împotriva voastră”! Din această tensiune nu vor câștiga decât politicienii demagogi.

Pentru mine este vorba despre identitatea acestui oraș care ne aparține tuturor. De aceea nu trebuie să mai vorbim despre o bătălie pentru un „Kolozsvár” amplasat la intrarea în oraș. Ci pentru amplasarea de tăblițe plurilingvistice, în trei, dacă nu în patru limbi, care să descrie spațiul comun în care trăiesc și au trăit mai multe comunități. Ar trebui ca, în politicile publice ale municipalității clujene să fie afirmat următorul principiu: Acest oraș aparține tuturor grupurilor culturale, indiferent de origine sau limbă, iar toate nevoile diverselor grupuri lingvistice vor fi respectate.

Chiar dacă, legal vorbind, aveau dreptate, în mod civilizat oficialii clujeni ar fi trebuit să piardă cu bună știință aceste procese. Ar fi fost elegant să le ofere maghiarilor acest drept. Ar fi fost un gest de toleranță și europenism. Un model putea să fie situația din Finlanda, unde populația de etnie suedeză nu depășește 5,5%, dar are dreptul de a-și folosi limba. Un exemplu sunt străzile din Helsinki, unde plăcutele bilingve sunt un loc comun. Pentru că, dincolo de sforăiala despre capitala europeană, despre multiculturalism ori balonul de săpun al multilingvismului, realitatea este că a fost încălcat un principiu de bun simț. Ignorarea istoriei acestui oraș și a istoriei comunităților care l-au creat, urmată de ignorarea cu bună știință a unor principii de pluralism democratic european.

Oficialii orașului par să fi uitat că majoritatea clădirilor în care se află acum instituții publice românești au fost construite de către administrația maghiară – deși chiar în documentele de pe site-ul Primăriei istoria acestora este prezentată la loc de cinste. Să recapitulăm: actuala clădire a Teatrului Național (român) a fost construită între 1904 și 1906 de către arhitecţii Helmer şi Fellner; actuala clădire a Universității Babeș-Bolyai a fost ridicată între 1839 și 1903, după planurile lui Carol Meixner; la fel clădirea Bibliotecii Centrale Universitare, terminată în 1908, după planurile lui Giergl și Korb; același lucru este valabil pentru clinicile universitare, unde zilnic sunt vindecați zeci de oameni, indiferent de etnia lor; clădirea Prefecturii de azi a fost sediul Camerei de Comerț maghiare, în stil secession tipic pentru Clujul de început de secol XIX; chiar clădirea în care stau judecătorii și magistrații a fost terminată în 1902, după planurile lui Wagner Gyula; nu în ultimul rând clădirea Primăriei Cluj-Napoca de pe Moților 3 a fost realizată de Alpár Ignác la sfârșitul secolului XIX, iar cea din strada Unirii a fost terminată în 1846, sub supravegherea arhitecților János Böhm şi Anton Kagerbauer.

Aceste realități nu par să îl deranjeze pe primarul care ocupă, temporar, aceste spații. Toată această istorie să nu însemne nimic? Dacă ea este reală și comună, atunci ce ar trebui să scriem pe toate aceste clădiri? Nu ar fi o formă de respect pentru faptul că suntem co-locatari în aceste spații să le numim ca atare? Care mai este disputa legală, atunci când vine vorba despre acceptarea unor lucruri de bun simț? Pe cine ar deranja niște plăcuțe trilingve, care să indice că acest oraș este un oraș deschis și nu unul închistat în propriile conflicte din trecut?

Pentru a ieși din logica conflictului binar, de factură etnică, aș propune altceva. Este nevoie de realizarea unei campanii de strângere de semnături, prin care cetățenii acestui oraș să solicite instalarea de plăcuțe trilingve: Cluj/Kolozsvár/Klausenburg la toate intrările din urbe și, de ce nu, pe toate clădirile publice. Iar dacă semnatarii nu vor fi peste 25% din populația Clujului, atunci nici nu merităm niciun fel de plăcuțe. Pe tabla de la intrarea în oraș să scrie doar: Intoleranță.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *