Prezumţia de fractură deschisă. Că şi poliţistul, „faţă în faţă cu o persoană, s-o denumim infractor, e şi el om, are trăiri interioare, nu ştie care va fi finalul acţiunii sale”

O filmare făcută de un amator azi noapte în Bucureşti ne arată cum un miliţian, impropriu numit poliţist, dă cu pumnii ca disperatul într-un tânăr care întreabă, aproape înecat în lacrimi de frustrare: “de ce dai, de ce mă loveşti”? Apoi, după ce primitivul cu uniformă şi “caşchetă” este despărţit de “coleg” de victima sa, căreia mai apucă să-i înfunde nişte pumni în faţă, un alt tânăr zice ceva de după o maşină şi fuge. Primitivul cu uniformă se ia după el pe bulevard, intervine şi o maşină cu girofaruri şi semnalizări sonore şi se termină filmarea. Să reţineţi scena.

Se lasă cu scandal mediatic, aşa că Miliţia română, impropriu numită Poliţie la 30 de ani de la Decembrie 1989 – dată la care părinţii şi bunicii acestor în majoritatea lor bătăuşi în uniformă au stâlcit în bătaie mii de cetăţeni români pentru că îi agresau cu cuvântul “libertate”, au ieşit cu o “iexplicaţie”.

Gen: credeţi ce vedeţi, sau ce vă spunem noi?

Aşa că am aflat că miliţianul a fost înjurat de “persoana” “aflată sub influenţa băuturilor alcoolice”. De fapt aceasta este scuza oricărei anchete interne pentru faptul că un miliţian, denumit impropriu poliţist, dă cu pumnul. Adică faptul că te afli sub influenţa băuturilor alcoolice şi că intri în altercaţie cu “Organul”, îi permite acestuia (conform cărei legi?), să aplice corecţie pe loc. În fond, pentru proferarea de injurii sub influenţa băuturilor alcoolice, în Decembrie 1989 au fost împuşcaţi cetăţenii în plină stradă de către strămoşii recenţi ai acestor ceauşistoizi.

"L-a scuipat" - aceasta este justificarea miliţienilor pentru ploaia de pumni care a urmat. "L-a scuipat" şi, probabil, s-a umplut “Organul” de COVID-19... Aşa că neterminatul în uniformă a intrat pe modul auto-apărare şi s-a apărat de COVID-19 cu pumnii. Păi, dacă ăla era plin de COVID-19, numai aşa, prin contact direct şi prelungit, se putea sigur umple de boală neisprăvitul în uniformă.

Nici la 30 de ani de la Revoluţie neisprăviţii aceştia nu pricep că nu pot să abuzeze de lege, că singura coerciţie pe care o pot aplica cetăţeanului este amenda? Atât de tare le “lezionează” creierul urma de la chipiu!

Nici n-au terminat bine şefii Miliţiei Române să mintă gros opinia publică, că au sărit în apărarea neisprăvitului şi sindicaliştii de la Euromiliţia din România. Te aşteptai la aceştia să aibă mai mult bun simţ sau inteligenţă la cât s-au frecat de colegii lor mai “democraţi” din Europa. Aşi! "L-a bătut, domna Opinie publică, e adevărat, dar şi ăla a încercat să-i smulgă epoleţii şi l-a scuipat". Mai mult, v-am zis mai sus să reţineţi scena cu fuga (părăsirea locului faptei). Ei, aflăm de la euromiliţienii noştri că unul a scuipat şi s-a repezit la epoleţi, celălalt a fugit imediat. Că imaginile arată altfel ar fi una, dar cum explică neisprăviţii care semnează comunicatul şi în numele colegilor lor care sunt poliţişti, fractura de logică a faptului că cel scuipat şi cu epoleţii atentaţi a putut şi să-l bată pe “agresor” dar şi să fugă imediat după celălalt? Sau că colegul de “patrulă” a avut timp şi să-l despartă pe miliţianul tăbărât cu pumnii pe purtătorul de COVID-19, dar şi să fugă imediat după cel care fugise?

Dintre poveştile care circulau înainte de 1989 sub formă de banc cu privire la metodele „moderne” de anchetă practicate de către miliţieni şi „securişti”, îmi amintesc una: Din sediul Miliţiei iese, grăbit, un cetăţean cu o hârtie în mână. Se loveşte de un altul, ieşit puţin mai devreme. “Nu vă supăraţi” – întreabă primul cetăţean -, „nu ştiţi unde pot găsi o maşină de bătut?”, „Nu” – răspunde cel de-al doilea -, „pe mine m-au bătut manual”.

Cum să nu-mi aduc aminte, permanent, că Poliţia se trage din Miliţie, când „Milipoliţia” pare a nu fi auzit de prezumţia de nevinovăţie şi bate suspectul până când acesta, vorba altei „poveşti”, „recunoaşte că e porc mistreţ”?

Şi de ce bate miliţianul, impropriu plătit să fie poliţist? Pentru că, să-l cităm pe un fost igheperist şef, Florin Sandu, acesta „faţă în faţă cu o persoană, s-o denumim infractor, e şi el om, are trăiri interioare, nu ştie care va fi finalul acţiunii sale”. Consideraţiile acestea sunt mai mult amare decât acide, căci ele vin în prelungirea unor rapoarte semnate, an după ani (de mult prea mulți ani) de către Amnesty International şi APADOR-CH cu privire la aceste, să le numim, „trăiri interioare” al căror final se lasă cu spitalizarea sau înmormântarea „persoanei, s-o denumim infractor”. Prin anii ’50, când viitorul ex-general Sandu poate că se şcolea să devină unul dintre miliţienii patriei, „persoana” care avea neşansa să se afle în faţa anchetatorului era denumită „bandit” până şi-n actele de trimitere în judecată. Oricum, saltul de la „bandit” la „infractor” în catalogarea persoanei aflate faţă în faţă cu poliţistul dovedeşte, nu-i aşa, o creştere calitativă în modul de gândire a omului legii. Că persoana aflată în faţa poliţistului s-ar putea să fie doar un biet contribuabil, şi nu un infractor, asta nu mai ţine, însă, de finalul imprevizibil al acţiunii celui dintâi. Căci, vorba lui nea’ Sandu, „Poliţistul nu are dreptul să tragă duble” (adică, vorba cântecului, „ce-ai omorât, omorât rămîne).

40 % dintre poliţiştii cercetaţi de Parchet, cam în fiecare an, se fac vinovaţi de folosirea abuzivă a forţei. Asta semnalează deja o mentalitate.

Măi, numai aşa arătaţi câtă dreptate este în acel cântec de la Paraziţii: "dacă mă-ta-i (BEEEP!) şi tac-tu tractorist, fă-te poliţist!, fă-te poliţist"...

Şi, gata!

Adauga comentariu