La inceputul anului scolar, scriam un articol despre tovarasa mea invatatoare. Era un articol despre cum reuseau dascalii in comunism sa ne transmita cutumele societatii de atunci si despre cum eram obligati de acestia sa ne maturizam inainte de vreme. Din comentariile de atunci, am sesizat ca cei mai multi dintre cititori nu si-au dorit sa fie cinstiti cu ei insisi si au preferat sa dea vina pe sistem, nu pe conduita devianta a dascalului.
Ce m-a frapat atunci a fost faptul ca am primit pe contul meu de Facebook in mesaje private atat injurii, cat si amenintari, intr-un numar mai mare decat in cazul oricarui articol. Am zambit atunci si mi-am tradus toate acestea ca fiind un comportament normal al fratiei dascalilor comunisti. Pentru multi dintre ei era poate prima oara cand citeau un articol in care autorul avea curajul sa vorbeasca despre acest tabu al invatamantului romanesc.
Fiind obisnuiti in atatia ani ca adevarul sa fie mistificat, iar aura dascalului sa se confunde cu imaginea minunatului invatator zugravit atat de frumos de Sadoveanu in persoana domnului Trandafir, acum, dintr-o data, priveau in oglinda articolului meu si isi vedeau adevarata fata.
Urmarind scandalul Sincai care se desfasoara de o saptamana ca un spectacol hidos, imi dau seama ca nu s-a schimbat nimic in invatamantul romanesc in 25 de ani de democratie.
Vad cum practicile profesorilor sunt perpetuate si cum acestia nu isi dau seama ca primii vinovati sunt chiar ei, fauritorii noii societati. Urmaresc comentariile aparatorilor tagmei dascalimii care ii critica pe elevi ca cele mai multe mesaje au greseli gramaticale si nu vor sa admita ca, de fapt, acesti elevi care scriu gresit sunt invataceii acestor profesori.
Nu vor in ruptul capului sa recunoasca faptul ca toate aceste mutatii culturale sunt facute de ei, de marii dascali ai marilor licee clujene. Par sa nu vada ca cel mai jignitor lucru pentru un profesor nu este mesajul scris pe poze, ci faptul ca este scris cu grave greseli gramaticale.
Este destul de greu sa admiti ca dascal ca ai esuat in procesul de formare al noilor generatii si sa spui public ca actiunile acestor copii se datoreaza delasarii tale si lipsei de profesionalism. Este destul de greu sa recunosti ca dascal ca ai facut dintr-o profesiune vocationala o meserie impartita intre numarul de catedre si orele din pontaj si preferi sa te amagesti pretinzand respectul de care beneficia domnul Trandafir fara ca tu sa dai nimic in schimb.
Ca dascal e mai greu sa admiti toate acestea, dar ca parte neutra a acestui scandal, ma intreb de ce nu vrem sa vedem cateva adevaruri dureroase?!
De ce nu reactioneaza parintii in acest scandal? Oare sa fie vorba de frica fata de fratia profesorilor care, teoretic, ar putea distruge viitorul copiilor in cazul in care au vreo reactie?
Oare sa fie o recunoastere a acestora ca si ei, alaturi de profesori, au esuat in educarea copiilor?
Sunt oare buimaciti de toate aceste intamplari la care nu se asteptau sau intretin si ei un cod al tacerii simtind ca tot ce au invatat in comunism acum le poate ajuta si raman sub imperiul educatiei strambe care dintotdeauna ne-a invatat slogane imbecile despre capul plecat pe care sabia nu il taie?
Asteapta sa se termine scandalul si mai apoi sa rezolve fiecare cum poate speta lui? Nu vor sa puna degetul pe rana si vor sa treaca sub tacere faptul ca au lepadat copiii in seama unor profesori care isi fac singuri legea abuzand de statutul lor. Sau este greu acum sa reactioneze in fata unor profesori cu ajutorul carora au tras sfori nevazute pentru a le fi admisi copiii in liceele de elita ale Clujului? Aici incepe lungul sir de slabiciuni al sistemului.
Parintii isi definesc grija fata de progenituri facilitandu-le intrarea in licee de prestigiu din Cluj prin donatii si sforarii imaginandu-si ca efortul lor pentru educatie este suficient, odata ce copilul a fost admis si isi mai aduc aminte de el in ultimul an cand bacalaureatul ar putea sa le strice ploile educatiei.
Asa se creeaza falsele elite ale Clujului cu parinti care isi imagineaza ca au lasat educatia copiilor sub un blazon recunoscut de toata lumea ca fiind unul de elita si cu profesori care isi aroga calitati speciale profesand sub acel blazon. In toata confuzia creata de parinti si profesori, bajbaie elevii care au ajuns sa isi defineasca singuri valorile. Nu mai inteleg nimic din social, nu stiu sa isi defineasca binele si raul, ajung sa creada ca dreptul la libera exprimare inseamna sa poti jigni cum te taie capul si mai apoi sa li se para o prostie sa fii pedepsit pentru asta. Mai mult decat atat, odata raul facut, nu li se explica unde au gresit, sunt doar pedepsiti.
Asta mie imi suna a razbunare ieftina din partea fiecarui profesor participant, a razbunare pentru toate umilintele indurate in fiecare zi cand vezi cum se imbraca elevii tai si faci un calcul in salariile tale de dascal, pentru toate telefoanele si laptopurile pe care le au asupra lor elevii si la care tu nu indraznesti decat sa visezi, nemaivorbind de masinile care ii aduc la scoala cand tu cobori zgribulit din troleibuzul murdar cu care vii la scoala.
Este modul in care tu, ca si dascal, vrei sa atragi atentia asupra suferintelor tale pecuniare. Este, de fapt, razbunarea ta pe parintii care considera ca te platesc suficient din impozitele lor mari, sa ai grija patru ani de copiii lor. Si tu nu stii ca ei nu cred ca trebuie sa te respecte mai mult pentru ca vad cum acesti copii nu vor face performanta decat dupa ce le iau ore in particular.
In mintea copiilor, un dascal care trebuie platit in particular sa te invete nu este altceva decat un mercenar care iti este folositor, dar care nu trebuie respectat si de care nu trebuie sa ai mila.
Asa iti pierzi tu, dascale, prestanta in fata parintilor si, prin simpatie, in fata elevilor, fixand un pret pentru o ora de meditatie si nestiind ca, de fapt, acesta este pretul tau.