Campania pentru ocuparea celor 32 de fotolii de europarlamentar reprezintă un indicator pentru temperatura politicienilor români. 15 partide, peste 500 de candidați, 8 candidați independenți, înșirați pe opt pagini A4, aceștia sunt românii care vor să meargă la Bruxelles. Sau care, vorba campaniei PSD, „vor fi trimiși” acolo.
Pe bună dreptate, pentru că aceste alegeri au o importanța majoră, „trimiterea” la Bruxelles trebuie să fie un proces conștient. Pentru prima oară în istoria Uniunii, președintele Comisiei Europene va fi ales de către noul Parlament, respectiv va fi expresia voinței europenilor, nu a birocraților. Prin urmare, europarlamentarii români vor avea un cuvânt greu de spus în lupta dintre Junker, reprezentantul PPE (și al dreptei europene) și Schultz, omul PSE (și al stângii). Bătălia pentru viitorul Europei se duce acum și aici; în funcție de acest vot destinul politic al continentului se va schimba.
Partidele din România, însă, par să fie insensibile la marile subiecte europene. Politicienii noștri sunt la fel de defazați. Ca și în până acum, mesajele arată că România nu are o strategie europeană. Campania electorală pentru alegerile europene arată că România nu are niciun proiect politic pe termen lung. Suntem simpli pasageri pe o corabie ale cărei pânze sunt întinse de alții.
Șocant este faptul că cea mai mare alianță de partide politice din țara noastră, ca număr de potențiali alegători (aproximativ 1,5 milioane), dar și ca număr de posibile locuri în Parlamentul european (13-14), mizează pe o campanie cu iz naționalist. Sloganul alianței monstruoase a lui Ponta este constituit dintr-un șlagări vadimist: „Mândri că suntem români” și o serie de imagini patriotarde. Desigur, cu toții suntem mândri că suntem ceea ce suntem. Întrebarea este: ce fel de români suntem?
Este extrem de relevant faptul că Alianța necrofagă a premierului, care prohodește ideea că „USL trăiește”, printr-o incantație magică a defunctei uniuni contra naturii, și-a elaborat mesajul european printr-un imaginar localist și regionalist. Campania PSD este puternic „pontificată”, în sensul că nu are nicio legătură cu un mesaj politic, ori cu idei sau proiecte, ci este influențat de datele statistice. Campania PSD este rezultatul unui marketing de cea mai slabă calitate. PSD (și asociații) mizează pe un soi de euro-țărănism care decurge din trăsăturile electoratului său. Afișele și materialele electorale ale socialiștilor asociază steagul Uniunii, cu cele 12 stele galbene ce sugerează perfecțiunea acestei construcții politice, cu o broderie roșie, de inspirație mioritică. Mai mult decât atât, fără a intra în detalii etno-folclorice, faptul că modelul cusăturii este din zona Prahova – Dâmbovița amplasează automat „epicentrul” imaginarului pesedist într-un fief controlat de Dragnea și ceilalți baroneți locali.
„Bibilurile” cu care Ponta vrea să momească electoratul, acest mic detaliu „pășunist” din altiță, semnalează un alt fenomen, mult mai îngrijorător. Dacă analizăm lista PSD (+UNPR+PC), observăm că nu există niciun clujean și, de fapt, niciun ardelean printre eligibili. Este de-a dreptul șocant faptul că Alianța electorală condusă de Ponta nu are printre reprezentații europenizării oameni din fieful dreptei. Mai mult, printre primii zece eligibili ai PSD sunt doar doi cetățeni născuți în Vestul României, dintre care unul (Daciana Sârbu) este chiar soția premierului și președintelui partidului care o nominalizează, iar celălalt (Ioan Mircea Pașcu) este un maramureșean transplantat la București încă din anii 70. Printre cei 42 de candidați ai PSD (et comp.) apar figuri precum Damian Drăghici (consilier pentru integrarea romilor) și Veaceslav Saramet (președinte al Asociației Basarabenilor). Dintre toți candidații PSD mai puțin de 20% sunt din Vestul României!
Prin urmare pesediștii sunt doar parțial „mândri că români”. Mândria lor este, în fond, mândria de a fi regățeni sau moldoveni! Partidul condus de Ponta a exclus din start grupuri întregi din discursul electoral și a regionalizat bătălia politică. România lui Ponta este o Românie segregată pe criterii sociale și, mai ales, pe baza unor predispoziții demografice. Evident, lucrul acesta se datorează faptului că stânga pontistă este, structural vorbind, de extracție rurală și preponderent din zonele Munteniei și Moldovei. Folosindu-se de acest atu sociologic, partidul încearcă să mențină adeziunea simpatizanților tradiționali. Profilul sociologic al candidaților PSD arată modul cum se înclină balanța ideologică în România contemporană, dar poate fi și contraproductiv.
Pe de altă parte, asistăm la un paradox. Recrudescența naționalistă a stângii românești, care vine pe fondul unui exces european de zel patriotard, este aberantă. PSD vorbește despre „România puternică în Europa”, dar slăbiciunile României decurg tocmai din politicile impotente ale liderilor de la București. În plus, social-democrației ar trebui să îi fie străine conceptele, altfel specifice dreptei, de orgoliu naționalist și referințe la „putere” și „control”. Un social-democrat naționalist este ca o găină care vrea să fie uliu.
În cele din urmă doar votul românilor la europarlamentarele de anul acesta vor arăta dacă politicianismul lui Ponta a avut aderență și dacă mașinăria de partid funcționează la randamentul dorit de la București. Pentru că patriotismul local, atunci când este exclusiv, generează ostilitate din partea celorlalte grupuri regionale. Vom vedea cât de mândri sunt românii de românitatea lor regionalizată.