Amicii ziarului

Pe culmile corporatismului: maternitate si cimitir la serviciu

 “La aia le-au facut inclusiv coafor la firma, la filiala din Danemarca, e normal sa ne faca si noua bar si sala de jocuri la serviciu”.

Replica unei cunostinte, nu e o replica din vreun film. Masaj oferit angajatilor la locul de munca. Nici asta nu este o gluma, am experimentat-o personal: au venit oamenii la birou, ne-au facut o demonstratie, cu muzica ambientala, cu decor, cu flori de nufar aruncate de jur-imprejur, maseuri profesionisti: relaxare pentru angajati, la birou, demo gratis, sa comandam servicii pe termen lung.

De curiozitate, dati o cautare pe Google: Cluj-Napoca, masaj la birou si veti vedea ca nu e nici o exagerare, sunt multi care ofera astfel de servicii.

Cabina de dus la firma sau canapea pentru siesta. Nu am auzit inca de firma care sa ofere prezervative angajatilor ca bonus, dar la cum evolueaza lucrurile nu ar trebui sa ne surprinda daca auzim.

Acestea sunt picanteriile mai noi, beneficiile clasice au devenit norma de ceva vreme: asigurari private de sanatate, protocol, telefon si masina de serviciu, cursuri si traininguri.

Lucruri bune, nu are nimeni cum sa le conteste nici utilitatea, nici faptul ca sunt benefice pentru angajati.

Fenomenul e simplu, cunoscut, pozitiv, apreciat, acceptat, iubit, fumat, vomat. Sau nu in totalitate?

 

Depinde. Depinde pana unde se merge. Orice lucru bun impins inspre extreme “crapa”, “da pe dinafara”, te duce usor de la plus la minus. Cand, de exemplu, mergi dimineata devreme la serviciu si vii acasa seara tarziu, plus team-buildinguri si alte activitati legate de corporate in weekend uneori. Weekend-uri pe care le petreci cu colegii de corporatie, nu cu familia sau cu cartile tale. Plus serile din timpul saptamanii cand iar iesi cu colegii “de echipa” de la serviciu sa “socializezi”, eventual cu colegii de corporatie veniti din alte orase sau alte tari la sediul unde lucrezi tu.

Cand ajungi sa te cunoasca familia din poze sau de la telefon… cand casa devine un fel de hotel in care doar dormi noaptea. Cand limbajul tau de zi cu zi nu scapa de cliseele de la serviciu, chiar daca esti cu prietenii la o bere: “ facem focus-grup sa pregatim concediul, comunic asertiv cu prietena mea”. Cand ajungi sa te prezinti cu: “lucrez la cutare  firma” in loc de: “numele meu este Ion Cutarescu”.

In 1989 regimul lui Ceausescu lasa in urma o realitate construita dupa romanul lui Orwell, “1984”: de la 3 ani aveai prima uniforma, de “soim al patriei”, cu camasuta portocalie, apoi se continua cu camasa alba de pionier cu cravata rosie la gat, uniforma bleu-marin de liceean, salopeta albastra de fabrica sau haina militara, erai “uniformizat” pe viata, in culori bine determinate, de la nastere la moarte. Sub steagul rosul al partidului.

Supravegheat total, monitorizat, viata iti era trasata si proiectata de mic. Daca nu te insurai sau maritai la timp, nu erai cetatean de nadejde. Daca nu faceai copii la timp, nu erai promovat la locul de munca. Daca mai si comentai sefului sau sefilor, atunci era de rau, riscai sa fii exclus din partid si din productie, dat afara, trimis pe santier la sute de kilometri departare de casa. Trebuia gandit in anumite paradigme strict decise de partid, trebuia sa visezi noaptea optimist si pozitiv. 

 

Eliberarea din sistem a adus pentru multi ruperea chingilor, alta respiratie, desprinderea treptata de frica de a gandi si visa liber. Pentru cei mai curajosi si mai intreprinzatori dintre oameni a insemnat prilejul de a-si defini singuri firma sau locul de munca, de a le face cum le place lor sa fie. Sau daca nu, pentru cei mai multi posibilitatea de a-si alege locul de munca pe care il vor. Cariera care le place sau li se potriveste. Sansa de a pleca dintr-un loc de munca dupa ce invata ce era de invatat acolo, de a merge la urmatorul unde sa invete alte lucruri si sa sparga alte plafoane. In orice caz, nu sa intri in fabrica dupa terminarea liceului sau a facultatii si la 65 de ani sa iesi la pensie din aceeasi fabrica, la care de multe ori, in cei 40 de ani cat ai lucrat acolo, sa nu se fi schimbat poate nici macar linoleul pe jos la biroul  de personal (asa se numea “HR”-ul inainte, “personal”).

 

Asta inseamna in fond liberalism si capitalism: daca nu imi place cum merge un domeniu sa incerc sa fac eu o firma care sa faca altfel lucrurile. Asa apar lucrurile noi in viata, asa se progreseaza, asa viata poate deveni mai respirabila. Asa apar produse noi, tehnologii noi, asa se schimba viata. Asa esti om in fond, cand ai initiative si cand poti fi creativ. Asta te deosebeste de vita din grajd sau de pasarea din colivie.

 

Si cam asa merg multe firme. Si pentru multi dintre noi, acesti 25 de ani au fost fantastici, chiar daca nu ne-a mers intotdeauna bine, am fost liberi sa decidem pentru noi, sa experimentam, sa gresim si sa o luam de la capat. Sa plecam si sa revenim.

Am citit cartile dorite, am mers la salile de sport care ni le-am ales noi, am iesit unde am vrut, cu prietenii care i-am vrut. Am petrecut weekend-urile cum am vrut noi.

Acesta este secretul prosperiatii in lumea libera, asa au aparut tehnologiile care permit azi globalizarea si mobilitatea.

Lucrurile se rup cand devin “prea mari”. Cand firma nu mai e firma, ci este, cum se spune mai nou, “organizatie”. Cand nu mai ai cultura, a ta, atata cat o ai si cum o ai, ci incepi sa ai “cultura organizationala”.

 

E bine pentru tine cand angajatorul iti da tichete de masa, iti deconteaza tot felul de lucruri, iti plateste asigurare medicala privata. E bine si pentru angajator, toate astea i se deduc fiscal, fie direct din impozite, fie prin acordarea altor scutiri. Daca ti-ar da direct banii ar trebui sa plateasca taxele salariale, care adauga 75%-80% cost la orice ban ti-l da angajatorul tie. Nu e vorba aici de bunatatea ta sau a angajatorului, ci de interesul tau si mai ales al lui. Interesul de a te “tine motivat”. Sau daca esti intr-un domeniu unde oamenii pleaca la alt angajator tot la 3 luni de a te tine pur si simplu.

Apoi te casatoresti, faci creditul imobiliar. Din momentul acela totul devine “altfel”. Si multi ajung sa dea un raspuns standard la orice propunere, intrebare, idee: “am credit”. Punct. Am familie, copii si credit. Nu mai pot sa risc sa incerc ceva pe cont propriu. Nu mai risc sa imi contrazic seful, chiar daca debiteaza prostii mai mari ca Leana Ceausescu: am credit. Ma da afara corporatia mare si sigura, imi pierd casa. Am auzit asta nu doar aici, am auzit-o in USA, in Canada, in UK. 

 

De la romani carora le propuneam sa gaseasca acolo clienti pentru firmele de aici. Chilipiruri, ar fi vandut acolo cu sute de dolari / unit ce le-am fi dat de aici la cativa zeci de dolari / unit.

“Nu pot sa risc, am serviciul asta la firma asta care e un gigant, imi ofera siguranta, iar eu am credit la banca pentru casa”.  Sau: “inteleg ca ai trecut oceanul si nu ne-am vazut de 10 ani, dar sambata trebuie sa lucrez pana seara iar saptamana viitoare nu imi pot lua nici o zi libera. Am credit, ce vrei… “.

Dar am auzit-o si de la occidentali, oameni care teoretic ar trebui sa gandeasca altfel, ei nu au trecut prin experienta stalinista. Totusi, cei care gandesc si se vor liberi scad drastic si acolo ca pondere in societate. Sau in ultimii 10 ani numarul lor e chiar mai mic decat la noi. Statul asistential si providential, corporatiile imense de tip organizatie supra-statala, i-au obisnuit cu un fel de socialism de lux. Nu socialismul de tip comunist experimentat de noi, in care erai vita intr-un grajd murar si hranita cu paie si apa, ci unul in care esti, sa zicem animal de companie, pet, hranit cu hrana sintetica de la super-market si plimbat in lesa de la ultima expozitie de moda pentru animale de companie.

Marile corporatii, precum statul inainte (de fapt pentru multi si acuma), dau senzatia de siguranta. Iar asta e o nevoie fundamentala, mai ales daca ai credit la banca pe zeci de ani. Atentie, e vorba de SENZATIA de siguranta, nu de siguranta in sine. Pentru ca siguranta reala nu e. Nokia, Enron, atatia care pareau si erau mai mari ca statele si guvernele lumii au sucombat ca mustele. Deci unde a fost siguranta? Tocmai birocratia, imobilitatea si ruperea de realitate prin aceasta realitate artificiala a dus la moartea acestor focare de siguranta…

In unele tari asiatice – dar nu China , nu Vietnam – ci in tari capitaliste puternice, au dormitor in firma. Lucreaza si sambata. Supravegheat totul. Pe camera de luat vederi. Pe internetul si calculatorul monitorizat non stop. Ca in ceausism. Bine, atunci nu erau retele de calculatoare si camere de luat vederi, te monitorizau “clasic”, cu supraveghetori umani. Asta cu saltele de dormit in firma, sau chiar dormitoare, e tare. Mai nou, la puscarie detinutii au dreptul la vizite conjugale. Daca mai perfectionam putin eficienta corporatista, poate organizam si la munca vizite conjugale. Si le trecem in drepturile fundamentale ale omului. Sau ale ne-omului?

Un curent nou aparut in ultimul deceniu e “managementul inovatiei”. Adaugata la tembelismele de genul ”managementul riscului” si alte asemenea. Cum ar veni niste birocrati ratati uman si profesional, care nu mai stiau cum sa isi justifice existenta inutila si anti-profesionala au mai inventat un termen pretentios. Adica orice idee ai sa iti fie luata organizat si folosita eficient. Folosita nu de tine, binenteles. Astept cu infrigurare noi termini ai functionarilor fara profesie numiti pretentios manageri: managementul poeziei, managementul entropiei, managementul lecturii, managementul convingerilor intime. Si cand rafinamentul vorbelor goale nu mai are resurse de inventivitate, propun “managementul universului” si “managementul divinitatii”, cu materii predate in universitati , masterate si doctorare date pe temele respective. Nu doar statul sau socialismul de tip comunist nasc monstri birocratici. Monstrii birocratici sunt ca specie extrem de diversificati, rezistenti si adaptabili, aidoma soarecilor, care se descurca bine si se inmultesc pe camp, in case si poduri, pe vapoare, peste tot.

Daca firma iti ofera gradinita inauntru pentru copii, daca iti face cantina unde sa mananci cu colegii de serviciu, cu numele firmei pe pereti si imbracat in tricou cu emblema firmei, daca iti face sala de sport cu aceleasi insemne si daca te scoate in weekend cu aceeasi colegi, atunci poate ca extindem acest mod de viata. Poate nu facem doar gradinita in firma, poate facem si maternitate, sa mai deducem ceva taxe. Ne nastem acolo copiii, ii trimitem la gradinita firmei, ii hranim la cantina firmei, in final se angajeaza tot acolo. Pana la moarte. Si de ce sa castige altcineva banii de inmormantare? Facem un cimitir “corporate” si inchidem ciclul.

Capitalismul si liberalismul au ca pincipala virtute libertatea omului, drepturile lui, libera initiativa si creativitatea, creativitate care duce lumea inainte si imbunatateste viata. Permite singura manifestare care poate deosebi omul de anumale sau de roboti in mod fundamental: creativitatea. Sau ar trebui sa aiba aceste virtuti, ca principii fondatoare. Nu colivia. Colivia, chiar daca e de aur te face animal, te limiteaza, te reduce. Chiar si atunci cand in colivie ai mancare, apa, caldura si orice altceva. 

Socialismul, ca destructor al libertatii, a fost impus prin guverne, state, sindicate si organizatii suprastatale. Din cate se pare este un virus mult prea puternic, rezistent in adancul mintii omenesti. Care daca nu isi gaseste o forma de manifestare prin state si guverne, atunci se descurca, se inflitreaza in firme si corporatii. Pentru ca firmele si corporatiile sunt facute din ghici ce:din oameni. Iar oamenii pare ca au in gene spiritul de turma si nevoia de autoritate tutelara de deasupra lor. Noua forma de uniformizare si nivelare se propaga incet, incet. Si pare atractiva. Cum atractiv parea si socialismul statal la nastere.

Colivia duce fatal spre spre Orwell – “1984”. Limitele iti sunt foarte clar trasate, intre peretii coliviei, esti supravegheat si vazut in orice moment, poti canta, desigur, esti hranit mai bine sau mai rau. Dar ramai captiv.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *