Un foarte sugestiv exercitiu de ipocrizie. Asa va fi catalogat, poate, in istorie, episodul uriasei reactii starnite de difuzarea unui episod din serialulul “Vin romanii”. Blasfemie, anti-romanism, asta nu ne reprezinta, sa se interzica, a strigat Facebook-ul a doua zi, ca si cum fenomenul Pata Rat, de pilda, ar fi fost creat in studiourile Channel 4.
Romanii s-au oripilat ca s-a dat la televizor despre coloniile de romi. Ca un om sta intr-o casa de carton, ca altul vorbeste calm de sobolanii care vin si ii fura mancarea, ca apar toti cei care cersesc prin tari straine.
Eroul filmarii care a starnit atata indignare e un tanar trecut prin Pata Rat, dar nu ne trec fiori cand ne amintim ce inseamna asta. Pata Rat e o enclava de trai salbatic in mizeria Clujului, tolerat cu nonsalanta de autoritati. Un loc in care copiii cresc fara sa invete alfabetul, in conditii mai rele ca in Evul Mediu, unde lipsa de igiena si infractionalitatea sunt la ele acasa, oamenii traiesc inghesuiti in spatii precare si, din cand in cand, cate un copil moare zdrobit de un utilaj al celor care colecteaza gunoiul. Un tezaur pentru cautatorii de imagini fulminante, dar mai ales o pata pe obrazul Clujului, o expresie care a devenit cliseu in anii multi in care presa atrage atentia asupra monstruozitatii. Si faimosul Alex este dintre cei din “lumea buna” a Pata Ratului, intre cei mutati convenabil de Primaria Municipiului Cluj-Napoca de pe strada Coastei. Marile drame, mizeria si delasarea autoritatilor locale nici macar nu apar in mult blamatul documentar. Asta nu ne impiedica sa fim in continuare ipocriti si sovini. Ignoram o stare de fapt din Cluj-Napoca, ignoram 2.000 de oameni din Cluj-Napoca, inima Transilvaniei.
Unii asteapta sa li se termine mandatul, altii spera ca celalalt va lua initiativa, in timp ce multora nu le pasa, pur si simplu. Vorbim de multiculturalism si toleranta in dorul lelii, aruncam praf in ochii celor care isi pun intrebari. Nu cautam solutii, nu ne uitam in alte ograzi, sa vedem cum au rezolvat alte orase acest tip de problema, sa ne implicam si sa gasim o cale de a salva niste destine. Ne revoltam si sarim cat colo cand vedem imagini familiare despre viata comunitatilor de romi conationali de-ai nostri, ne batem cu pumnii in piept ca astia nu suntem noi.
Ba mai mult, cu totii avem “Je suis Charlie” la poza de profil de pe Facebook, vrem libertate de exprimare, dar, cand ne vedem in oglinda intr-un documentar, sarim ca ar fi mai bine sa se interzica difuzarea lui.