Amicii ziarului

Parandărătul și putregaiul politic

Arestările televizate efectuate de DNA au scos la lumină nu doar natura coruptă a politicienilor, ci și un întreg sistem malign care funcționa în România ultimelor decenii. Sistemul a evoluat în jurul finanțării marilor campanii electorale, care, peste tot în lume, sunt extrem de costisitoare. Acum parlamentarii propun o lege care va „vindeca” sistemul.

Era secretul lui Polichinelle în România: partidele consumă bani pentru campanii, campaniile asigură candidaților funcții, funcțiile aduc bani pentru firmele care sponsorizează partidele. E un cerc vicios al democrației, dar toate sistemele politice funcționale au la bază acceptarea necesității de a plăti așa-numitul „cost al democrației”, concept utilizat de Alexander Heard pentru a descrie sumele foarte mari menite să acopere plățile pentru comunicarea politică. Numai campania prezidențială din Statele Unite în 2012 a fost evaluată la 1,6 miliarde de dolari, costurile totale fiind de aproape 6 miliarde de dolari (mai mare decât PIB-ul unor state mici ale lumii). La noi, conform datelor prezentate la Autoritatea Electorală Permanentă, se fac cheltuieli „mici”, de câte un milion de euro pe candidat. Cu toate acestea, după evaluările făcute de Pro Democrația, costurile reale sunt de cel puțin zece ori mai mari – mare parte din bani negri.

Atât de dizgrațioasa toaletă turcească din penitenciare i-a făcut pe cei implicați să descrie mecanismul astfel. După cum spunea Dorin Cocoș în denunțul său de la DNA – 600.000 de euro i-a depus la partid, restul au fost cheltuiți pe 300.000 de geci, 1.000.000 de pixuri, 300.000 de umbrele, 300.000 de fesuri, 300.000 de fulare, 1.000.000 de brichete. Toate au ajuns pe creștetul, în buzunarele și pe spinarea cetățenilor. O altă parte au intrat, firesc, în buzunarele intermediarilor. Ceea ce ne spun mulți dintre cei aflați prin aresturile nezugrăvite ale Poliției române este faptul pe care l-a dezvăluit Viorel Hrebenciuc. Specialiștii de campanie se ocupau „să aducă în partid” mari oameni de afaceri, care se angajau să susţină formațiunea politică, iar ei erau ulterior „sprijiniţi de partid” prin contracte bănoase cu statul. Este ceea ce Marian Vanghelie, cel care a consacrat multe alte noțiuni de bază ale noii noastre democrații, descria drept „parandărăt”. Parandărătul e un termen de la barbut, care permite prin dublarea mizei, recuperarea banilor pierduți într-o partidă anterioară. Afaceristul pierde la prima aruncare a zarurilor politice o sumă, pe care o câștigă înapoi, ea îi este restituită cum ar veni la a doua aruncare a zarurilor.

Era un alt „secret pe față” din sistemul politico-economic românesc, construit după 1989. Niciun contract cu bani publici nu se câștiga în România fără plata acestor parandărături. De la Cluj, unde primarul Sorin Apostu era poreclit „fifty-fifty”, până la București în sectorul lui Vanghelie, aceste comisioane erau infecția care generat putregaiul din politica românească. Un alt aspect cu adevărat sinistru, însă, a reieșit tot dintr-un dosar DNA. În motivarea arestării lui Marian Vanghelie procurorii susțin că primarul cerut unui om de afaceri să „strângă” zeci de mii de semnături, pentru candidatura la alegerile europarlamentare a Elenei Băsescu. Dincolo de faptul amețitor că un politician „de stânga” cumpăra semnături pentru fiica unui politician de dreapta, într-o devălmășie ideologică halucinantă, aceasta înseamnă că sute de mii de euro mergeau către cumpărarea de semnături direct de la cetățeni, la prețul mercurial de 15 lei bucata. S-a dovedit că cetățenii sunt ieftini în democrațiile flămânde. Evident, cangrena politică e extinsă dincolo de orice limite. Puroiul corupției din România este coagulat în jurul sistemului politic, iar patogenul e nevoia de finanțare a politicienilor. Saci de bani, pungi de plastic cu milioane de euro, transferuri în cash și plăți la negru, totul pentru a hrăni accesul la miasmele puterii.

Problema pe care legiutorii de la noi se pregătesc (a câta oară!) să o rezolve printr-o schimbare de ochii lumii și o nouă reformă este mult mai complexă, iar abordarea arată că totul se bazează pe un principiu eronat din start. Soluția magică găsită de reformatorii dâmbovițeni este finanţarea campaniilor electorale exclusiv cu fonduri de la bugetul de stat. A nu știu câta oară noi inventăm gaura la covrig și apa caldă. Mecanismul a fost și este aplicat în țările din jurul nostru – și în Polonia, și în Cehia, și în Ungaria există finanțări publice, dar asta nu a dus la eradicarea corupției.

De fapt această schimbare va legaliza doar împrumutul politic, adică, mai simplu spus, un politician „împrumută” oficial o sumă de la mai mulți cetățeni (tot oameni de afaceri), efectuează plăți mai mult sau mai puțin reale, iar apoi statul îi va restitui aceste sume. Oricine a lucrat în România cu instituțiile de stat știe ce va urma. Facturi aiurea, decontări abracadabrante, noi clici de „băieți deștepți” care vor suge sume de la bugetul național. Finanțarea exclusivă de la stat a campaniilor electorale nu este doar o aberație și o formă de îngustime de gândire, dar și o îngrădire a libertății de exprimare – nu știu dacă ar fi normal ca o astfel de lege să treacă de Curtea Constituțională. De fapt propunerea este doar o nouă formă de subvenționare (nu cu mult diferită de subvenția la gaze), iar în spațiul nostru subvenționarea a reprezentat mereu o atracție pentru câștiguri ilicite. Sunt studii care arată cum clientelismul și corupția înfloresc într-un astfel de mediu, la fel de toxic. Costurile vor crește tot timpul, iar marile partide vor obține sume fabuloase de la stat și vor fi încurajate să cheltuiască tot mai mulți bani. În tot acest timp partidele mici și cele de opoziției vor fi defavorizate.

Cum pot partidele politice și politicienii să scape de influența nedorită a „finanțatorilor”? Pericolul e vechi, iar acest fenomen se numește „finanțare plutocrată”, respectiv cumpărarea de influență politică prin mari sume vărsate către partide. Desprinderea totală a economiei de politică este obligatorie. Adică niciun contract, nicio plată către privați să nu fie dependentă de decizia cu caracter politic. Iar acolo unde se întâmplă, instituite pedepse drastice.

Dacă ne întoarcem la teoria clasică, Heard a împărțit democrațiile în două categorii – democrații „scumpe”, cu costuri mari estimate pe alegător (Israel, SUA) și democrații „ieftine”, cu cheltuieli mici pe fiecare elector (Marea Britanie, Germania). În SUA soluția este de factură neoliberală – candidații sunt susținuți de către așa numitele „comitete” și grupuri independente, respectiv organizații non-guvernamentale care pot strânge fonduri, pe care le declară în mod formal la fisc, așa cum o fac toți cei care cheltuie bani. Această depolitizare și transparentizare ar fi necesară și la noi. Banii nu mai trebuie să ajungă direct la candidați. Sub nicio formă. Toate sumele trebuie gestionate de către un corp specializat, care are obligația de a depune declarații fiscale.

O altă soluție propusă de lege este finanțarea în funcție de scorul electoral, plafonat la 3%. După cum spuneam, e o mare tentație vărsarea de bani către politicieni. O variantă este este practicată în multe state, plata pe fiecare cetățean alegător, așa cum este în Hong Kong unde restituirea banilor se face pe fiecare vot pe care îl primește un politician. Tot indicele Heard ne arată că în SUA se cheltuie aproximativ 18 dolari pe persoană cu drept de vot, în timp ce în Marea Britanie costurile sunt de 80 de cenți. De exemplu, dacă ai primit un vot, primești înapoi o sumă fixă de la stat. Ne întoarcem, însă, la România și la problemele ei. Unde, dacă statul oferă să zicem 20 de lei pentru fiecare vot, atunci devine rentabil să îi dai omului 10 lei, și restul să îl ții pentru tine.

O soluție mai normală ar fi ca banii să nu se întoarcă la partide, ci la cetățeni. Dacă cetățeanul a finanțat un partid, prin donații sau cotizații directe, el poate să își recupereze sumele sub formă de scutiri de taxe, până la o valoare stabilită de lege. Prin urmare aici trebuie adăugat un alt principiu, care ar trebui aplicat obligatoriu – acela al contribuției membrilor de partid. Nu e suficient, cum prevede varianta actuală a legii, ca un partid să primească un număr de voturi, ceea ce să îi asigure automat finanțarea publică. Trebuie ca membrii acelui partid să fie implicați în funcționarea lui. Primul indicator este acela de a-și fi plătit cotizațiile la zi. Respectiv, dacă membrii unui partid nu susțin financiar acel partid, de ce l-ar plăti statul? Numai pentru că are putere financiară ocultă? Participarea politică nu se vede numai la rezultatul final al votului. Partidele trebuie să fie controlate din interior, de către chiar membrii lor.

Înainte de orice legea trebuie să asigure transparență totală în modul de funcționare a partidelor politice, așa cum se întâmplă în Germania, unde partidele sunt obligate să depună rapoarte anuale detaliate, verificate de către comisii independente de auditori. Fără o agenție specializată care să verifice activitățile financiare ale partidelor, legea este inutilă. Mecanismul de supraveghere este obligatoriu să fie funcțional și cu putere de control. În SUA există Federal Election Commission (FEC), în Marea Britanie Comisia Electorală, ambele cu putere de monitorizare și sancționare. Această agenție trebuie să fie complet independentă, să funcționeze ca un DNA electoral. Iarăși modelul britanic arată că impunerea unei suite de limitări – limitări în ceea ce privește donațiile financiare sau materiale, dar și timpul de emisie sau spațiile publicitare – trebuie însoțită de suport diversificat. De exemplu timp de emisie obligatoriu la televiziuni sau dreptul de a obține fonduri de la organizații non-guvernamentale.

Ca să nu mai vorbim de dezastrul de comunicare politică ce va decurge dacă legea va trece în forma prezentată public, mai ales articolul 29 care limitează tipurile de materiale de publicitate electorală. Legiutorii vor să elimine mashurile și afișele de mari dimensiuni și să treacă la limitarea afișajului la panourile „special amenjate” în acest scop. După dispariția brichetele și pungilor, după eliminarea găleţilorși a pungilor cu mesaje electorale, politica de la noi va arăta ca petrecere teutonă. Politicieni seci, constipați de frica DNA și vorbind foarte scurt la televizor, nu doar ca să semene cu președintele Iohannis, ci pentru că li se termină banii pentru timpul de ecran. În fond cine va sta să măsoare centimetrii de pagină color tipărite în campanie? Cine va număra aparițiile televizate și costurile acestora? Cine va monitoriza toate cheltuielile individuale, ale miilor de candidați?

Cred că răspunsul este dat de o finanțare diversificată, cu finanțări parțiale de la stat, pentru costuri operaționale, cu un control sever din partea unei agenții de supraveghere și cu implicarea directă a cetățenilor. Altfel vom avea aceeași Mărie, cu altă pălărie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *