„Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om.”
Sunt cuvintele sultanului Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, cand a aflat despre moartea lui Iancu de Hunedoara, in ziua de 11 august 1456.
Cu atât mai de apreciat sunt vorbele sultanului, cu cat doar înainte cu trei săptămâni de moartea lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, regent al Ungariei, il oprise pe Mohamed la Belgrad, într-una dintre marile batalii ale lumii. Dacă Mahomed cucerea Belgradul, avea calea deschisă spre inima Europei. Iar azi, cu totii, de la Atlantic la Urali, poate că am fi vorbit turcește. La vremea aceea, „S-a stins lumina lumii”, așa cum scrie pe piatra funerara din Catedrala Sfantul Mihail din Alba Iulia, unde este inmormantat Iancu de Hunedoara. Sub steagul Său au luptat eroic, împreună, români și maghiari. Împreună au salvat întreaga creștinătate. Iar dacă azi ne facem cruce, și estici și vestici, e datorită Lui, celui ridicat din tată valah și mamă maghiară.
Primul care a înțeles însemnătatea bătăliei de la Belgrad a fost Papa Calixt, care a spus că ziua victoriei lui Iancu de Hunedoara „este cea mai importantă zi a creștinătății, după Învierea lui Isus”. Profund impresionat, Papa Calixt a ordonat, in cinstea acestei victorii, ca in fiecare zi, la ora 12, pana la sfârșitul lumii, să bată clopotele bisericilor. Este un semnal pe care sute de milioane de oameni il aud zilnic, fara sa ii stie povestea. Iar noi, români și maghiari, la auzul clopotelor, în fiecare zi la ora 12, ar trebui să ridicăm privirea cu mândrie, știind că înaintașul nostru comun a salvat Europa și creștinătatea.
Din păcate, după 563 de ani de la moartea lui Iancu de Hunedoara, povestea Sa este aproape necunoscută, poate uitată cu voie de cei care au făcut manualele de istorie. Urmele faptelor Sale sunt șterse pe nesimțite.
Am citit zilele trecute, în corbiialbi.ro, un articol scris de Csaba Szabo, despre un monument distrus în zilele noastre. În 1992, niște înfierbântați după Revoluție, au dărâmat cu buldozerul Buzduganul lui Iancu de Hunedoara, un monument ridicat la sfarșitul secolului al XIX-lea în memoria unei alte victorii împotriva turcilor, la Zeicani, în Hunedoara.
De ce nu s-ar reconstrui acel monument, de ce nu ne-am putea bucura împreună, români și maghiari, de faptele unui om important în istoria ambelor națiuni? Cui îi este frică de faptul că am putea trăi în România în deplină prietenie și respect?
Mi-e teamă că de ambele părți, însă, oamenii politici au nevoie, din 4 în 4 ani, să mențină în discuție un subiect dureros, care nu le face bine decât lor.
Poate că ar fi timpul să ne aducem aminte de Iancu de Hunedoara mai des. În fiecare zi, la ora 12!