Ziar de Cluj demarează un nou proiect, „Oamenii speciali ai Clujului”. Ne dorim să arătăm poveștile celor diferiți. Nu drame lacrimogene. Ci viața lor, așa cum este. Cu ce prejudecăți se confruntă. Cum au învățat să lupte cu ele. Cei curajoși, care pot vorbi deschis despre acest drum prin viață, pot netezi mult calea celor care vin din urmă.
La final, am vrea sa fie un “manual de supraviețuire” pentru toți cei care au impresia că viața se sfârșește odată cu un diagnostic sau cu o dizabilitate.
Ilinca Rotariu e unul din oamenii speciali ai Clujului. Ne-am intalnit in Parcul Rozelor, in apropierea locuintei sale. Prezentari scurte, iar mintea de inginer a inceput sa structureze problemele cu care se confrunta, asa cum am rugat-o.
„Noi nu avem acces in institutiile publice. Am fost recent la Primarie si am reusit sa urc la etajul I, pentru ca exista o rampa mobila. In rest, nu avem acces. E foarte simplu, nu avem!”, spune tanara, care isi aminteste ca la tribunal a fost carata de avocat si de fratele ei, pe trepte, pentru a putea ajunge la sala de judecata.
Ilinca doar spune cu voce tare ceea ce gandesc mai toate persoanele cu dizabilitati din oras. E tintuita de mai bine de un deceniu in scaunul rulant si a aflat pe pielea ei cum e sa te deplasezi pe doua roti… paralele.
Vorbeste sec despre accidentul auto din 2008, dupa interventiile chirurgicale si despre aflarea vestii ca nu va mai putea merge. Recunoaste cu sinceritate ca primul an si jumatate de dupa accident a fost o nebuloasa, nu isi aminteste mai nimic. Trecutul e trecut. Acum e ancorata in prezent.
Trebuie sa-si gandeasca fiecare ruta, cu multa atentie, chiar si in imprejurul locuintei.
De fiecare data cand iese din casa trebuie sa isi faca un plan. „Singura nu pot sa ies, nu, nu are rost sa ma gandesc”, punctand ca nu ar reusi sa paraseasca nici macar Manasturul fara insotitor, din cauza infrastructurii.
Ilinca nu poate porni singura pana in centru. Nici alte persoane cu dizabilitati. Dar cateva detalii ar putea usura vietile multor categorii de persoane, de la borduri, pana la inclinatia rampelor.
De adaptarile pe care le solicita frecvent la constructori sau municipalitate nu beneficiaza doar cele 4 procente din populatie care au dizabilitati, ci si mamele cu bebelusi in caruturi, batranii sau persoanele care au trollere.
Ilinca Rotariu nu se gandeste doar la ea. Isi propune, munceste, apoi implementeaza. Ilinca este unul din initiatorii proiectului „Toalete pentru toata lumea”, inaugurat cu fast de primar. Desi lupta cu autoritatile nu e doar a ei, i se pare uneori ca dezinteresul vine chiar din partea celor care ar trebui sa ii reprezinte pe beneficiari. Si e revoltata, pe buna dreptate.
„Da, daca vreau toalete, fac cerere, ma zbat, le fac”, insa a ramas cu un gust amar dupa ce asociatii cu vechime si-au aratat in mai multe randuri dezinteresul fata de initiative care ar imbunatati vizibil calitatea vietii persoanelor imobilizate in scaune rulante. Nu da nume, dar are grija ca asociatia sa sa isi protejeze si sa isi ajute la modul real membrii.
Trasaturile frumoase ale Ilincai sunt si mai bine conturate de insufletirea cu care vorbeste. E constienta ca oamenii o percep ca pe o femeie fragila, insa cere ferm sa fie ascultata.
“Da, mi se intampla sa am nevoie de ajutor. Si il cer. Dar ai rabdare sa iti spun eu cum sa ma ajuti, pentru ca fiecare are particularitatile sale”, subliniaza tanara.
Ilinca Rotariu e un exemplu pentru noi, toti. Fractura de coloana care a imobilizat-o de la brau in jos, nu o impiedica sa fie ea insasi. Sa se relaxeze privindu-i pe oameni, fara urma de regret ca ei pot umbla, iar ea nu. Mai mult, ii apreciaza pe cei sinceri.
Chiar daca nu mai e un copil, Ilinca Rotariu e foarte sincera, in tot ceea ce face si in tot ceea ce spune. Insa, indiferent de varsta, va ramane copilul mamei sale, care ii e alaturi la fiecare… pas.