Amicii ziarului

O scrisoare de exorcizare la Cotroceni

Anunțul făcut de Tatiana Niculescu Bran, care susținea că va fi purtătorul de cuvânt al președintelui Iohannis, a fost confirmat de încă neinstalatul locatar de la Cotroceni. Este o decizie bună, profesional vorbind. Să alegi un fost jurnalist la BBC și un scriitor remarcabil într-o astfel de poziție publică este, în principiu, de bun augur. Pe locul ocupat de un Bogdan Oprea, fost ziarist la Adevărul de Seară și descins din curtea Elenei Udrea, se întoarce un jurnalist cu școală de BBC World Service, ca și Valeriu Turcan, de altfel.

Și mai relevant este, însă, faptul că anunțul de numire a venit la foarte scurt timp după ce grupul de presiune (și dialog social) de la revista „22” a publicat o scrisoare deschisă, prin care contesta posibilele numiri de consilieri prezidențiali. Nu este întâmplător nici faptul că Tatiana Niculescu Bran a debutat cu Spovedanie la Tanacu (în 2006), la editura Humanitas și că, anul următor, a publicat Cartea judecătorilor la aceeași editură condusă de către Gabriel Liiceanu, unul dintre semnatarii protestului public. Cum devine o garanție a democrației mioritice apartenența la un grup de presiune publică? De fapt, întrebarea pe care trebuie să o punem este cum pot niște luări de poziție să afecteze procesele decizionale la nivelul unor instituții ale statului? Cum pot niște „privați” să constrângă un șef de stat să acționeze într-un anume fel? De unde provine puterea unei simple scrisori?

Așa cum arăta Jürgen Habermas în studiul său clasic despre sfera publică, în democrațiile contemporane, procesele decizionale sunt puternic influențate de către discuțiile din „piața ideilor”. De la comentariile de cafenea, până la protestatarii virtuali din mediul online, există nenumărate grupuri care se implică în dialogul social și care exercită presiune. Toți fac parte din sfera publică, toți insistă într-o direcție sau alta. În cacofonia democratică de azi, unde oricine se poate exprima, modelul lui Habermas explică de ce procesele publice de deliberare critică și de negociere a părerilor în fața opiniei semenilor noștri (constituiți în publicum) duce la schimbare socială. O idee compromisă în mod public, pusă la îndoială în mass media și golită de legitimitate de către cei implicați în dialogul colectiv, va fi abandonată.

Scrisoarea deschisă adresată de către Liiceanu și Pleșu (împreună cu alți apropiați ai lor) lui Iohannis și celelalte care au însoțit-o după aceea sunt un excelent exemplu pentru modul cum funcționează puterea extraordinară exercitată de către grupuri aparent fără putere politică. Deși Klaus Iohannis este (sau va fi foarte curând) cel mai puternic om din statul român, iată că nu poate să ia propriile decizii și chiar poate fi obligat să acționeze într-un mod anume, dorit de către niște oameni care nu sunt în sfera imediată a puterii, care nu sunt aleși de cetățeni și nici nu au autoritate instituțională. Este clar că Iohannis a reacționat direct la această scrisoare a intelectualilor și, mai mult, că este condiționat de acest tip de constrângere. Ea exercită o presiune extraordinară, manifestată printr-o simplă intervenție scrisă.

În sensul clasic al funcționării democrațiilor și societăților libere, influența publică se valorifică prin acțiuni comunicative. Presiunea este pusă în practică prin autoritate publică. O voce recunoscută din spațiul public, care afirmă că reflectă opinia concetățenilor, prin expunerea în public a unor reacții, va dispune de putere. Folosindu-și expertiza, liderii de opinie care se implică în procesele deliberative, tranzacționează valori și principii, explică acțiunile figurilor politice, ori abordează diverse subiecte, pe care le tranșează prin argumentație rațională. Deliberarea „în public” aduce după sine o funcție normativă, exercitată și de către intelectualii noștri, care au luat adeseori o poziție politică.

Spunând la ce se așteptau „din partea institutiei prezidentiale”, autorii scrisorii au stabilit indirect o strategie politică, iar denunțând o „rețea de aranjamente” din spatele deciziilor noului președinte al României, semnatarii scrisorii au putut să pună la îndoială puterea unui politician. Ei îi spuneau președintelui „de ce a fost votat” (ca și când cineva ar ști exact acest lucru) și stabileau priorități naționale pentru un politician care a primit voturile a milioane de români (fără efortul lor direct). Normativitatea se face prin auto-amplasarea pe un piedestal moral. Fiind personalități recunoscute în domeniul lor, participanții la dezbaterea publică pot să spună cine este „bun” și cine este „rău”, cine trebuie să ocupe o funcție și cine nu. Cu cât sunt mai omogene aceste grupuri, cu atât crește influența lor. Din păcate, împărțirea de etichete de bună purtare și atribuirea de valori nu mai este o trăsătură a argumentației, ci o expresie a propagandei. În istoria recentă a României asemenea „scrisori deschise” au fost lansate adeseori, cu aceleași scopuri. De la „Scrisoarea celor șase” care au criticat regimul Ceaușescu, până la scrisoarea Elenei Stancu, adresată lui M. R. Ungureanu, mesajele publice sunt instrumente de influență politică. Adeseori, ele sunt parte a activității unor grupuri de interese și, de cele mai multe ori, reprezintă intențiile unor grupuri de presiune.

Desigur că grupurile de presiune sunt, conform lui Jürgen Habermas, la fel de importante pentru funcționarea unei societăți ca și politicienii și instituțiile statului. Există grupuri de presiune cu forță mai mare sau mai mică, care au la rândul lor propriile interese. Nu oricine enunță păreri în mass media și nu orice emitent de acțiuni comunicative va avea impact. Autoritatea unor figuri în sfera publică este, evident, diferită, la fel cum va fi diferit impactul mesajelor transmise.

Numai că, așa cum se întâmplă și în problema de față, efectul oricăror acțiuni comunicaționale asupra imaginarului social colectiv este cu dublu tăiș. Uneori grupurile publice dominante impun oameni și păreri. Atâta doar că există numeroase „publicuri” (în România ca și în alte părți), care și ele participă la circulația de idei și valori. Prin urmare mi se pare evident că se va produce o presiune reactivă față de numirea doamnei Niculescu Bran. Faptul că romanul Nopțile patriarhului tratează controversata figură a unui patriarh al Bisericii Ortodoxe și legăturile acestuia cu legionarii și comuniștii, sau că celebrele sale romane non-ficționale au adus în prim plan practicile din ortodoxie legate de exorcizare, nu vor ajuta pe termen lung prezidenției lui Iohannis. Iar dacă pe lista consilierilor acestuia vor apărea alte nume, precum Alina Mungiu-Pippidi, al cărei CV include o celebră piesă de teatru care a scandalizat Biserica Ortodoxă la Iași, se va contura un mediu de ostilitate, cu potențial de disensiune în sfera publică. În condițiile în care se aud voci paranoice, care fac portretul robot conspiraționist al unui președinte luteran, care ar coagula în jurul lui inamicii ortodoxismului național, tipul de consilieri pe care și-i apropie președintele poate reprezenta pe termen scurt o împăcare a cerințelor unor „publicuri” intelectuale, dar și o potențială amenințare din partea acelora care îi sunt ostili.

În contextul în care palatul Cotroceni este vacantat de către un președinte care s-a hrănit din ostilitate, poate că o exorcizare a acestui mod de a face politică ar trebui să pornească de la refuzul intervenției oricărui grup de presiune asupra administrației publice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *