Pe blogul www.alinaursu.eu, care gazduieste povesti de viata din lumea medicala, cele mai multe dramatice, a fost publicata astazi confesiunea zguduitoare a unei mame ce a avut „sansa” sa il cunoasca pe Lucan. Iata spovedania ei:
Toată noaptea am călătorit cu trenul la clasa a II-a. Naomi dormea liniștita în brațele mele fără să-și poată închipui ce va urma în zilele următoare. Dormea în brațele mele și asta însemna totul.
În jurul orei 5 am ajuns în Cluj. Era încă întuneric și un sentiment de neliniște a pus stăpânire mine. Am luat un taxi și cu inima mică i-am spus șoferului să ne ducă la Institutul Urologic. Omul știa bine unde să ne ducă așa că nu a trebuit să dau multe explicații, doar nu eram prima provincială care ajungea pe acolo. Naomi era încă toropită de somn.
Porțile institutului erau închise, fiind prea devreme să primească musafiri. Ne-am așezat pe o bancă și am acoperit fata care ațipise din nou, cu o flanea ce o avusesem pe mine în timpul călătoriei cu trenul. Răcoarea dimineții își făcea simțită prezența prin toți porii pielii, dar nu aveam încotro, mă abțineam să nu tremur prea tare să o trezesc pe suflețica ce dormea cu capul pe picioarele mele. Pe la ora 6 s-a deschis poarta institutului și un portar ne-a lăsat să intrăm pe un hol slab luminat care arăta mai degrabă ca un subsol.
Cred că chiar asta și era pentru că abia pe la ora 9 am intrat cu adevărat acolo unde am prezentat actele, adică biletul de trimitere, ieșirile din spital de la Iași, analizele recente și certificatul de naștere a lui Naomi. O asistentă ne-a spus să așteptăm. Holul era înțesat de oameni veniți din provincie de prin capetele țării cu sufletele pline de speranță ca magicianul Lucan va aduce bucurie si tihnă în viețile lor sau a celor pe care-i însoțeau. Încet-încet simțeam că picioarele-mi sunt prinse în clești de plumb, ochii de abia reușeam să-i mai țin deschiși și parcă mâinile nu mai vroiau să-mi dea ascultare. In sala de asteptare poveștile celor veniți se auzeau asemeni unui zumzet permanent și enervant care-mi produceau mâncărimi la inimă. La un moment dat, să fi fost ora 12, asistenta care ne înregistrase ne-a chemat într-o sală mare în care erau multe paturi despărțite de perdele. Am asezat-o pe Naomi pe unul din ele și mi-a spus că imediat va apărea și domnul profesor Lucan. Eram ușurată, gata, vom putea merge după aceea să mâncăm și să bem câtă apă dorim.
Profesorul a venit dar nu imediat așa cum am fost anunțați, nu mai contează cînd a venit! M-a privit cu indiferență întrebându-mă cu ce problemă sunt acolo. I-am dat ieșirile din spital, s-a uitat la ele și răspunsul lui a fost sec și scurt:
– Da, se poate rezolva dar vă trebuie bani!
– Domnul doctor, banii nu ar fi o problemă pentru că există cineva care va finanța orice intervenție va fi nevoie pentru ca fiica mea să fie bine.
– Atunci veți merge în clinica de pediatrie III din Cluj, veți face acolo toate investigațiile necesare după care ne revedem la Clinica Lukmed să stabilim ce facem. Asistenta va scrie trimiterea către secția de pediatrie.
Târziu, după ora 14, am ajuns și la pediatrie III unde ne-a preluat doamna dct. Lavinia Popescu, o femeie deosebită care s-a comportat ireproșabil în tot timpul pe care l-am petrecut cu Naomi la acea clinică. Nu mi-a cerut să plătesc spitalizarea pentru că fata mea era mai mare de 3 ani. Poate știa ce avea să urmeze la Lukmed și a vrut cumva să-mi faca viața mai ușoară. Timp de aproape 3 săptămâni Naomi a făcut toate investigațiile posibile: urografie, cistografie, ecografie, scintigrafie și multe, multe analize de sânge. Toate gratis!
Niciodată nimeni nu mi-a spus acolo că ar trebui să plătesc ceva. Bucătăresele erau tare bune la suflet, pentru că le ajutam la curățenie îmi dădeau și mâncare care chiar de nu era fantastică era caldă și mă scutea de alte cheltuieli. Acum toate analizele erau gata, deci trebuia să ne prezentăm din nou la profesorul Lucan. În ziua cu pricina, după ce ni s-a făcut externarea și cu tot dosarul complet am încercat cumva să mă revanșez față de bunătatea doamnei doctor, deh! Eram deja dresată de sistem dar nici nu știam cum să-mi manifest recunoștința.
– Păstrează-i că destul îți va cere Lucan fir-ar de cap să-i fie!
Acestea au fost cuvintele de rămas bun de la clinica pediatrie III Cluj.
Era vineri dimineața și mai aveam în buzunar fix 10 lei peste banii de taxi cu care să ajungem la institut. Omul cu inima mare care se oferise să suporte toate cheltuielile pentru operația fetei ne-a spus să mergem la clinică și să-i spunem doctorului că orice plata va trebui făcută o va face prim virament bancar. Nimic mai mult. Tata urma să primească luni pensia și să-mi trimită banii pentru drum dacă va fi necesar. Ajunse la clinică, neliniștea mea era tot mai mare. Ce voi face dacă doctorul nu va fi de acord cu viramentul, unde mă voi duce până voi primi bani de acasă pentru tren? Ce se va întâmpla cu Naomi, ce va urma după…
Era destul de multă lume acolo. La amândouă ne era sete și foame dar doctorul ne-a spus când voi ajunge cu fata la clinică să nu fie mâncată și nici băută. Ne-am așezat cumințele în tăcere pe scaun și am așteptat. Profesorul încă nu venise dar oamenii care erau acolo intrau după programare la ședințe de ultrasunete care erau făcute de alți medici. Orele treceau, setea și foamea ne chinuia dar mai mult de atât mă gândeam cu groază la ce o fi in suflețelul lui Naomi stând de câteva ore bune acolo pe hol și auzind zgomotele produse de ”ciocănele”.
Ea, mă privea cu răbdare, infinită răbdare de parcă ochii ei de catifea doreau să-mi liniștească toate fricile adunate în orele de așteptare. Mă gândeam cu groază că băncile și-au terminat programul de lucru și trebuie să trecem peste weekend, că suntem străine pe drumuri. Naomi mă strângea de mână în tăcere. Din când în când își arunca lacomă ochii către fântâna cu apă din încăpere. Nu cerea nimic, nu se plângea de nimic! Sleită de puteri s-a întins pe genunchii mei. Lacrimile îmi inundase inima și îmi sufocau gâtul. Ea nu trebuia să mă vadă plânsă, nu trebuia să simtă pericolul în care ne aflam. Avea ochii uscați ca și buzele și culoarea-i pierise din obraji.
– Mamă, ce nașpa arăți! Ce-i cu tine?
Ea era cea care făcea haz de necaz.
La ceas târziu de seară și-a făcut apariția și șeful. Da chiar așa scria pe flaneaua roșie pe care o purta ”Eu sunt șeful!” Da, el era profesorul Mihai Lucan șeful clinicii Lukmed și al Institutului de Urologie si Transplant Renal Cluj! Ne-a chemat la el în birou, s-a uitat peste toate analizele făcute și a dat verdictul:
– Vă costă 600 de euro, dar pentru că este copil vom face reducere de 100 de euro. Sunt ambii rinichi dar acum vom interveni numai pe unul pentru că nu va rezista să intervenim pe amândoi deodată.
– Domnule doctor, vom putea plăti numai prin virament bancar…
– Doar cash!
– Este o intervenție sponsorizată și cel care va face acest lucru doar așa lucrează!
– Am spus cash, când aveți banii veniți!
Nu am mai avut ce povesti. Am ieșit disperată din cabinetul renumitului Lucan.
Încotro Doamne?
– Mamă, hai inapoi la spital unde am fost internată, poate ne va primi acolo până luni când trimite bunicul bani.
Pentru câteva momente m-am luminat cât să găsesc un taxi. Pe drum, plânsul a pus din nou stăpânire pe mine. Acum nu mai era înfundat, era un plâns care mă zguduia, un plâns de disperare, ciudă, foame, frică. Era plânsul neputinței și a abandonării. Ajunse la destinație am vrut să-i plătesc șoferului cursa însă acesta a spus:
– Păstrați banii pentru copil și sper să fiți bine amândouă!
Din nou soarta ne-a îmbrățișat și am fost primite la clinică. Doamna doctor nu era de gardă dar ne cunoșteau toate asistentele și doctorițele de acolo. Ne-am dus la salon și Naomi a primit un pătuț mic. M-am așezat fericită pe scaun mulțumind cerului pentru bunătate și ocrotire. Ziua de luni mi se părea atât de departe dar acum nu mai conta nimic. Eram salvate!
Luni dimineață am luat legătura cu binefăcătorul nostru și i-am povestit toată tărășenia cu celebrul doctor. Spre marea noastră bucurie a acceptat să-mi trimită banii la oficiul poștal, bani care să acopere intervenția și să ne ajungă și să venim acasă. În total 2000 de lei. M-am dus într-un suflet la poștă să iau banii dar acolo altă surpriză. Aveam buletinul expirat și funcționara de la ghișeu refuza să-mi dea banii chiar și cu pașaportul. Nimic nu a convins-o! Am început să strig disperată că vreau să vorbesc cu directorul agenției. Era o femeie. A venit și după ce i-am explicat pe scurt cum stau treburile a hotărât:
– Vă ajut de această dată dar data viitoare să nu mai veniți!
La ora 12 eram la Lukmed cu banii în dinți și inima-n cuie!
Banii nu ne-au scutit de orele de așteptare. Majestatea sa Lucan mai avea cale lungă până să ajungă la clinică. A ajuns pe la ora 22, cu aceiași flanea roșie ”Eu sunt șeful!”. Am plătit la cursul zilei 500 de euro adică 1750 lei. Intervenția a fost făcută de un alt doctor, nicidecum de Lucan. A durat 26 min pe ceas.
– Vrei să stea și mami cu tine până-și face efectul anestezia?
– Nu, să stea pe hol că și așa este destul de stresată!
Am ieșit pe hol, m-am așezat și timp de 26 de min am urmărit ca în transă minutarul ceasului. Dincolo se auzeau parcă ciocanele tatei lovind nicovala. Fiecare sunet lovea câte o bucățică din carnea mea. Mă durea fiecare os, nerv, celulă. Durerea era atât de ascuțită că la un moment dat am îngenuncheat. Naomi a fost scoasă și dusă într-o anticameră. După mai puțin de 10 minute s-a trezit strigând-o pe mama:
– Bunica, bunicuța mea, ia-mă cu tine te rog! Bunicaaa… Mamă de ce bunica nu vrea să mă ia la ea? Uite, se duce în fum! Bunicuța…
Bunica plecase la odihnă în iarna trecută când Naomi era la Iași în spital. Nu a petrecut-o la groapă căci medicii nu ne-au permis să o luam acasă dat fiind starea ei și vremea câinoasă din acel ianuarie.
– Vreau să fac pipi!
– Stai, să-ți aduc plosca.
– Nu, nu, vreau să merg eu singură la baie!
Am dus-o ușurel la baie unde a încercat să facă pipi. Pe hol s-a întâlnit cu doctorul ce-i făcuse intervenția și cu Lucan.
– Piticule, ai căzut în clondirul cu palincă? De unde sunteți?mă întrebă doctorul cel tânăr.
– Din Moldova lui Ștefan, îi răspund.
– Da, dar măcar ăla nu era așa negru ca voi, spuse Lucan.
– Domnule doctor, am plătit pentru pietrele de la rinichi, dacă se poate rezolva si cu culoarea poate plătim și pentru asta!
– Nu, sunteți libere. Ne vedem luna următoare!
– Domnule doctor, orașul meu nu este la colțul străzii, este la o noapte de mers cu trenul. Pentru cei 500 de euro poate merităm o noapte de asistență medicală. Nu știu la ce să mă aștept pe drum cu copilul!
– Nu te aștepți la nimic, ne vedem luna viitoare!
Șoferul care ducea internații la clinica de stat s-a îndurat de noi și mi-a spus:
– Doamnă, vă pot duce eu la Institut să stați în ambulatoriu până dimineața. Dacă doriți să vă iau ceva de pe drum mă pot opri.
Omul cu inimă mare ne-a dus în ambulatoriu. Naomi a adormit imediat ce am ajuns. S-a pus cu capul pe genunchii mei si dusă în vise a fost. Eu am tremurat mult și bine de la aerul condiționat. Nu mai eram capabilă să gândesc. Așteptam dimineața. Peste noapte Naomi a vomitat și a făcut febră. Am chemat medicul de gardă care ne-a pus într-un salon și i-a pus o perfuzie lui Naomi. A venit după ceva vreme și a verificat dacă este bine. Dormea și păru-i greu ca mierea se împrăștiase în bucle mari pe pernă. Doctorul s-a aplecat și a mângâiat-o pe frunte.
– Este frumoasă ca un înger! Să vă bucurați de ea! Acum dormiți și dimineață la ora 6 va trebui să plecați, până vine domnul doctor, că-i bai!
Cam aceasta a fost aventura noastră cu stimabilul doctor Mihai Lucan de la Cluj. Cam aceasta i-a fost omenia! Luna următoare când ne-am întors pentru cea de a doua intervenție care fusese deja plătită, doctorul renumit a mai cerut 200 euro pe care bineînțeles că nu i-am avut. Nici nu a a atins copilul, care era nedormit de o noapte și o zi. Era iarnă, după Crăciun și pierzând trenul am tremurat o noapte întreagă în gara care era in renovare, alături de oameni ai străzii băuți sau drogați.
Domnule doctor Mihai Lucan, credeam că atunci a fost o greșeală a mea, că v-am judecat greșit, că sunteți copleșit de volumul mare de lucru și de aceea v-ați comportat așa cu noi dar se pare că atunci abia erați la începutul căderii libere către foamea de bani, nepăsare, avariție. Am crezut că v-am prins într-o pasă proastă dar uite ca DNA-ul chiar v-a găsit pe un pas prost. Să fiți judecat de durerea părinților și a copiilor care au plătit cu greu ”tratamentele dumneavoastră”.
Rușine și păcat de harul pe care l-ați primit! V-ați lăcomit și veți sfârși la lada de gunoi a istoriei medicinei!