Reportaj

O poveste despre optimism și căsuțe făcute din bețe de înghețată și lădițe de la aprozar

Vasile Galoș, un clujean în vârstă de 68 de ani, care are ambele picioare amputate, este un exemplu de optimism pentru toți cei care cred că viața nu mai are sens atunci când apare un necaz atât de mare încât te pune la pământ. De patru ani de când este în fotoliu rulant a învățat că trebuie să trăiască altfel.  Și-a descoperit un talent ascuns și a început să lucreze cu mâinile. Din deșeuri, construiește diverse obiecte în miniatură: case, biserici, fântâni cu cumpănă și unelte din gospodăria de la țară. În toate aceste obiecte se găsește o fărâmă din sufletul său.

Vasile Galoș locuiește cu soția, într-un apartament din cartierul Mănăștur. Nu este o locuință ca celelalte, așa cum nici viața proprietarului casei nu este una obișnuită. De îndată ce treci pragul apartamentului, ai impresia că te afli într-un muzeu cu obiecte din gospodăriile de odinioară de la țară. Sufrageria și dormitorul sunt pline de căsuțe și biserici din lemn și unelte de lucru din satele de pe vremuri. Toate sunt lucrate de mâinile lui Vasile Galoș.

A început să facă toate acele minunății din lemn în urmă cu patru ani, când din cauza unor probleme de sănătate grave, a rămas fără ambele picioare. În total are peste 100 de modele unicat de case tradiționale. De-a lungul anilor, pe câteva le-a făcut cadou apropiaților, pe altele le-a vândut, iar o parte din ele le expune cu mândrie în locuința sa.

Și-a descoperit talentul dintr-o întâmplare

Vasile Galoș și-a descoperit talentul în urmă cu patru ani când fiul lui a adus acasă bețe de înghețată. Cu ele a creat  primul său obiect din lemn: un gard cu o poartă. Apoi a îndrăznit să încerce să facă o gospodărie de țară completă.
“Băiatul meu a primit două legături de bețe de înghețată. Și am făcut un gard cu ele. Am zis că trebuie să aibă și poartă, și i-am făcut și poartă. De atunci fac case, biserici. Nu știu să lucrez după desen, numai ce văd, din memorie. Numai deșeuri pun: lăzi de aprozar, bețe de lemn, cuie. Am făcut casa mea de la țară, șura, cotețul de porci, bucătăria de vară, pe urmă am făcut războaie de țesut, leagăne de copii. Eu lucrez cu burghie de la un medic stomatolog. Am mașina de găurit pe care mi-au făcut-o cadou colegii când am ieșit la pensie și burghiele. Până acum vopseam cu creioane colorate, mai nou folosesc acuarele acrilice”, a povestit pensionarul invalid.

De unde își face rost de materiale

La început, a adunat materiale pentru căsuțe de unde a putut. A tăiat crengi dintr-o salcie din cartier, a mers la piață să adune lăzile pe care comercianții le aruncă. Apoi un vecin care are albine s-a oferit să îl mai ajute cu o parte din lemn. Materia de bază pentru căsuțe și biserici a rămas însă clasica lădiță de aprozar. E prieten cu mai multe vânzătoare care îi păstrează lăzile și pensionarul merge dimineața la piață să le ridice, apoi se oprește într-un parc și le desface cu răbdare în bucăți.
Mai folosește și pietricele de diferite forme, foiță de staniol și alte materiale inedite. 

casuta din lemn

Cum iau naștere căsuțele și obiectele din gospodărie

Vasile Galoș lucrează ore în șir cu fiecare lădiță ca să o transforme într-un obiect tradițional în miniatură perfect; e migălos și când face o biserică cu turlă și cruce, și când construiește un coteț de găini. Cel mai mult a lucrat la o biserică din lemn – aproape o lună de zile. Casele tradiționale îi ocupă în medie 2-3 zile. Cum reușește meșterul în lemn să creeze o căsuță colorată dintr-o banală lădiță de legume?

”Desfac lădița, iau o parte din lateralele ei și pe urmă mă orientez cam cât vreau să o fac de mare. Îi tai spatele. Pe urmă stabilesc dacă pun două geamuri în față sau numai unul. Măsor și geamurile laterale, le fac la aceeași mărime cu cele din față. Apoi decupez geamurile și fac ramele la geamuri tot din lada de aprozar. Pe urmă, tai din ladă ca să fac tocurile de la uși și de la geamuri. Lipesc foițele de staniol la geamuri și le las până a doua zi. A doua zi mă apuc și lipesc tocurile de la uși și geamuri, pereții laterali și spatele căsuței, le bat și în cuie să stea mai bine. Pe urmă fac cerdacul din față și fundația o vopsesc cu carioci negre să imite piatra. Vopsesc și pereții. A treia zi construiesc acoperișul. Șindrila o lipesc, îi pun horn și cruce, dar nu la toate. La final, dau căsuța cu baiț”, descrie Vasile Galoș etapele prin care trece fiecare casă până la forma finală.

O adevărată lecție de istorie

Clujeanul îndrăgește mult elementele tradiționale de care a fost înconjurat în copilărie, prin urmare a creat din lemn o copie fidelă a satului său, pe care a așezat-o la loc de cinste pe un dulap din sufragerie. Biserica veche din satul Dâncu, comuna Aghireș, căminul cultural, uneltele pe care le foloseau țăranii la munca câmpului și în gospodărie – toate se regăsesc în colecția sa de acasă.
A creat, din memorie, și casa de la țară în care a crescut soția lui. Obiectele țărănești în miniatură ar putea fi expuse la Muzeul Satului, ele sunt o veritabilă lecție de istorie pentru generația tânără care nu a văzut cum arată un ciubăr, o sucală, o vârtelniță, o căruță țigănească, o fântână cu cumpănă sau un război de țesut.

Culori optimiste, întocmai ca și creatorul lor

Autorul lucrărilor nu este o persoană cu dizabilități obișnuită. Vasile Galoș debordează de optimism și voie bună, în ciuda limitărilor fizice și asta se vede și în munca sa. O parte din casele lui tărănești sunt vopsite în culori deschise și puternice (albastru, roșu), iar pe biserici a lipit diverse simboluri care inspiră credință și speranță: cruci, versete din Sfanta Scriptură, icoane.

galos

Nu s-a gândit că cineva ar fi interesat vreodată să îi cumpere lucrările, dar când și-a vândut un cărucior cu rotile, cumpărătorul a venit cu o nepoată care a pus ochii pe o biserică de lemn. Vasile Galoș a dat-o pentru un preț modic, apoi au mai fost și alții interesați de lucrările sale. Până acum a vândut două biserici și șase case, însă anumite piese din colecția sa îi sunt prea dragi ca să le vândă.

De la o viață normală la o viață în fotoliu rulant

Până la vârsta pensionarii, Vasile Galoș a avut o viață obișnuită, cu servici, familie, activități cu prietenii. A lucrat 60 de ani la Electrica și s-a pensionat în 2010. Cursul lin al vieții lui Vasile Galoș și-a schimbat macazul în anul pensionării, după ce a început să acuze dureri de picioare la mers. A răbdat cât a putut, apoi s-a dus la medic care i-a zis că are venele îngroșate, și în final după un tratament care nu a dat rezultate, i s-a amputat, pe rând, fiecare picior.

“Medicul chirurg mi-a zis că trebuie să îmi taie piciorul, nu este altă soluție. Am tot sperat, dar am zis ce-o fi, o fi că azi dacă nu ești tare, nu răzbești. Eu merg înainte. Nu sunt nici primul, nici ultimul. Nu am fost o fire din aia cum erau unii colegi de salon care au vrut să se arunce de la etajul opt. Am răbdat durere de nu puteam dormi nici ziua, nici noaptea. Dar nu am avut ce face. În iulie 2012 mi-a tăiat piciorul stâng și pe cel drept peste un an”, își amintește pensionarul.

Firea sa optimistă și obiectele tradiționale din lemn de care s-a înconjurat sunt cele două elemente care îl ajută pe Vasile Galoș să depășească frumos și constructiv limitările cauzate de dizabilitatea sa.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *