Văd un dezinteres total față de discuțiile serioase și temele majore ale comunității. De exemplu, cum să ne facem prezentul pentru a nu distruge viitorul copiilor. Sau cum reușim să lăsăm acest prezent pe mâna acelorași indivizi care și-au demonstrat nimicnicia în toți anii în care au fost creditați cu votul public. Cum lăsăm pardidele politice să-și bată joc de noi ca alegători când ne propun spre votare aceleași sinistre figuri. Avem exemplu colegilor de breaslă din Bistrița-Năsăud care s-au mobilizat (dincolo de animozități personale) pentru a stopa pretențiile lui Augustin Zăgrean de a se perpetua în viața publică până la ieșirea din aceasta cu picioarele înainte (să-l pastișez pe Ion Iliescu). Și avem exemplul Clujului, unde zilele acestea plătim slugărnicia de partid a celor din PNL Cluj, care nu știu să se opună impunerii de către Vasile Blaga a unui neavenit pe lista de la generalele din iarnă. În loc să spună NU, Emil Boc, Daniel Buda și restul decidenților, preferă să pocnească din călcâie în fața stăpânirii centrale și să-și mintă electoratul că îi propun pe listă un individ de extra-califragilistică calitate. Ar putea spune NU cei din Birourile permanente – dar dacă șefii lor sunt cu morcovul mare, ei, sluguțele de partid, sunt cu depășire de producție la hectar la dosul lor.
Deocamdată habar nu au pe cine să sacrifice dintre ei pentru ca nu cumva să iasă din ordinul lui Vasle Blaga. Atât de tensionate sunt discuțiile încât au bătut în cuie doar niște nume, iar ieri au amânat ședința comună de stabilire a listei finale. Să nu se păruiască. Ei se declară partid nou, dar au ședințe comune: vechi liberali, cu vechi pedeliști, să ne spună apoi care ne sunt noii liberali.
Însă, mai tristă decât războiul liberalo-liberal, este lipsa de coeziune și de solidaritate a breslei locale din care fac parte. Modul în care o mare parte a colegilor noștri se complac în neglijență și în delăsare, iar o bună parte dintre ei au ajuns să fie doar cutiile de rezonanță, cărăușii și trâmbițele celor care-i plătesc, de la patronii vizibili, cât mai ales cei invizibili.
Este timpul să punem cărțile pe față și să recunoaștem că meseria aceasta a noastră de mânuitori de informație publică (de la cititor de prompter, la analist, de la știrist, la formator de opinie) a ajuns într-un asemenea hal încât nici nu mai poți deosebi informația de intoxicație, publicitatea de propagandă și nici măcar dezinformarea nu se mai simte atât de bine de la atâta manipulare.
Dincolo de orgolii și partipriuri personale, poate găsim o cale prin care să ne facem datoria față de consumatorii noștri, cei care ar merita de la noi informație publică – nu propagandă, nu publicitate, nu intoxicare și dezinformare. Să găsim o cale în care cei dintre noi care doresc să practice propaganda, publicitatea, intoxicare și dezinformarea, să o facă pe față. Dacă filmelor și unor programe TV li se aplică etichete pe categorii de vârstă, ca recomandare privind gradul de violență (și/sau decență) pe care acestea îl conțin, nu văd de ce nu ar purta și informația, în mod legal, etichete în funcție de scopul urmărit de către cel (cei) care o fac publică. Pentru a ne proteja de confrații lipsiți de scrupule, nu ar fi rău dacă am accepta avertismentul pe material: „acest material conține 10% informație, 30% publicitate, restul dezinformare – scris în scopul manipulării opiniei publice în favoarea clientului X”.
Asta dacă mai dorim să ne numim categoria profesională jurnalist. Dacă vrem să acționăm în favoarea unei informări de calitate. Dacă dorim să nu mai fim instrumente ale propagandei, publicității, intoxicării și/sau dezinformării. Mă refer la cei dintre noi care nu doresc să se complacă – cei care doresc să-și depășească condiția de idioți utili, suficient de lucizi încât să facă diferența și să nu dorească să rămână simpli cărăuși ai informației. Profesioniști care știu să facă diferența pe categorii de surse.
În această luptă împotriva dezinformării suntem implicați cu toții: consumatorul (publicul, audiența), profesioniștii (noi, cei care dorim să ne numim jurnaliști) și statul.
Da, statul, care are pretenția să ne impoziteze atât pe clienții noștri din audiență, cât și pe noi ca profesioniști, dar nu face nimic, deși are mijloacele legale, să ne protejeze. Ne protejează (atât cât poate și cât vor funcționarii săi mai mult sau mai puțin corupți): prin armată de ingerințe străine, prin poliție de delicvență, prin justiție de vecini – dar nu face absolut nimic în ceea ce privește dezinformarea, deși are pretenția că ne asigură o alimentație sănătoasă, un act medical supus deontologiei și o farmacopee non-toxică reglementate prin legi. În schimb, deși are instrumentul: Consiliul Național al Audiovizulalui și manualul de utilizare al acestuia: Legea Audiovizualului, preferă să ne lase pradă dezinformării. Bun, știm că relațiile dintre Stat și informație n-au fost niciodată fericite: de la confiscarea absolută a informației în dictatură, până la un liberalism departe de a fi absolut. Deci, în materie de dezinformare, atât activitatea, cât și inactivitatea statului sunt egal nocive.
Așa că depinde de noi, mânuitorii informației publice. Acceptând să jucăm un rol în afara informării corecte, înseamnă să acceptăm că dușmanii noștri sunt chiar cei care ne formează audiența (consumatorii, propriii clienți).
Statul dacă ne acceptă și ne folosește în acest joc în afara informării corecte, înseamnă că-și consideră dușmani propriii cetățeni.
Cetățenii atrași în acest joc, se pot considera propriii lor dușmani.
Așa că, zic eu, avem de unde să alegem, pentru a ne poziționa corect. Și a arăta că putem să ne servim comunitatea.