A trebuit să-l vedem pe Klaus Iohannis plantat degeaba în centrul imaginii cu lideri europeni care aveau câte ceva de discutat, în tim ce el simplu ședea. Probabil cugeta. Acum avem motiv de revelație, pas, cu pas, a mărului otrăvit despre „răul mai mic” din care am mușcat, încă o dată și la alegerile prezidențiale din 2014 (mă rog, aveam alternativa unui președinte plagator și mitoman, la alternativa președintelui autist, dar care a fost suficient de atent încât să-și obțină un bun ce nu-i aparținea „cu rea credință”, conform unei sentințe judecătorești definitive și irevocabile). Avem încă o probă a ceea ce defineam drept Sindromul Obrazului Gros Dobândit. Adică, măcar în teorie, trimitem în politică oameni sănătoși moral. Și, nici nu se aburcă aceștia bine în căruța puterii și-i vedem cum li se distruge caracterul, cum poziția îi obligă la a se încârdăși cu mafioți și să devină vârful de lance al afacerilor dubioase ale unor afaceriști veroși făcuți la apelul epoleților.
Asta să fie, sau, pur și simplu, “Sistemul” despre care tot vorbim, cel numit generic “ticăloșit”, îi extrage dintre noi și-i împinge în fața voturilor noastre? Înseamnă că și noi, votanții, suntem “bolnavi”. Suferim de lipsa selecției. Încep să-l înțeleg pe Emil Constantinescu că s-a declarat învins de “sistem”. Căci “ticăloșitul” nu ar putea să învingă pe nimeni fără complicitatea poporului.
Cum se face că, pe votul și pe banii noștri, am ajuns să trimitem în Parlament panarame? Iar noi suntem pentru ei “populime” și ei sunt pentru noi “aceeași mizerie”…? Un răspuns la îndemână ar fi saturația de promisiuni neonorate ale politicienilor. Te și miri că n-au făcut febră musculară la buze și limbă de câte promisiuni au rostogolit pentru a obține votul celor care s-au mai ostenit să voteze. Dar, imediat ce s-au trezit cu sacii în căruță, au uitat tot. Așa că putem zice și noi: “m-ai mințit o dată? Să-ți fie rușine! M-ai mințit și a doua oară? Să-mi fie rușine!” În România, după atâția ani de democratură (dictatura democrației), până și adevărul are parfum de minciună.
Eu cred că boala de care ajung să sufere cei pe care-i trimitem să ne reprezinte este veche și ține de selecția pe care și-o fac partidele în interiorul lor. Scria Mihai Eminescu: “Mita e-n stare să pătrunză orișiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele și averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe stradă, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-și petrece viaţa la pușcărie. Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătorești”.
Cică-n românește citim cum se scrie. Eu scriu „dop”, vecinul citește „stupuș”. Scriu „bivol”, vecinul citește „ghibol”. Scriu „reformă”, politicianul român citește „la Paștele Cailor”.