Citesc despre tot felul de legi votate în Șparlament așa, aiurea, otova-n șanț, fără gânduri la consecințele din viitor. Citesc despre tot felul de măsuri guvernamentale (mai ales cele lăsate moștenire pe politicile fiscale). Mă scarpin în cap și mă minunez: cu majoritatea acestor “legi, decizii și hotărâri” este ca atunci când statul mi-a subvenționat cultura de scaieţi. Da, un teren în paragină, trecut ca “agricol” în scripte, ceva rest de moștenire de la bunic a adus (poate mai aduce) nişte bani în vistieria familiei. Simpla existenţă a terenului arabil mi-a dat dreptul să primesc câţiva bani. Nu mulţi, dar am luat, nu am dat.
Ar fi fost normal ca, pentru faptul că deţin aproape 10 hectare de teren pe care am o minunată cultură de scaieţi, să plătesc eu o amendă către stat, sau măcar un impozit ceva mai mare. Dar nu! În România ne-munca valorează cam tot atâta cât valorează şi munca. Ai cultivat terenul sau nu, statul îţi dă subvenţie. Pe ce? Nimeni nu se chinuie să afle răspunsul la întrebarea asta. Poate pe voturi!
În lipsă de bani, guvernele se apucă să impoziteze totul în ţară – altă treabă n-are statul, decât să jumulească cu o mână ce dă de pomană sau de furat cu cealaltă. Așa au ajuns până şi la agricultorii care plătesc impozit pe veniturile realizate din exploataţiile agricole.
Nu este de scărpinat încap și de nepriceput?Adică eu, care nu fac nimic, las terenul nelucrat, eventual mai tund puţin scaieţii să nu se vadă din avion, primesc subvenţie, în timp ce vecinul meu harnic, care ară, seamănă, pliveşte, sapă, recoltează, ca să-şi câştige banii pentru un trai decent trebuie să plătească şi impozit pentru profitul realizat? Păi nu mai bine îmi văd eu de treabă şi las pământul acolo nelucrat, că nu cere de mâncare, ba mai mult aduce şi nişte bani?
Ce nu înţeleg eu este de ce guvernul nu taie întâi subvenţiile (chiar și pentru terenurile nelucrate – dar mai sunt subvenții nerușinate cu kilul în mai toate sectoarele economice), apoi de ce nu pune o taxă suplimentară pentru proprietarii care nu-şi cultivă suprafeţele agricole (nu-și îngrijesc proprietățile) şi abia apoi, dacă tot nu le ajung banii, să impoziteze profitul realizat de ţărani (de exemplu – că statul stă cu mâna în buzunarul tuturor țăranilor care mai muncesc, indiferent de gorul pe care-l ară)?
Dacă tot există voinţă politică şi tot riscă guvernanţii să-i supere pe agricultori (pe toți cei care mai muncesc) prin impozitarea profitului, atunci măcar să facă lucrurile logic. Dar, până să trec la explicații sofisticate, dați-mi voie să râd nițel. Am scris “riscă să-i supere”? Pe cine, pe victimele predilecte ale tuturor guvernărilor, pe cei care muncesc? Păi aceștia nu se supără. Stau acasă și nu se implică și nu se bagă, ca niște ouă în procesul de reproducere. Ei nu există decât ca portofele numai bune de jefuit – așa că nu se supără. Și toți politicienii, și toate guvernările știu asta.
Așa că guvernul a constatat că sunt mai puţini cei care muncesc şi obţin profituri decât cei care stau şi aşteaptă subvenţia. Atunci când se numără voturile, tot ei ies bine din punct de vedere electoral – singurul argument care stă în picioare în faţa politicienilor.
Ce mai contează că încurajarea trântorilor şi „sugrumarea” albinelor duce la dispariţia stupului? Blidul de sub nas contează, boss, nu ziua de mâine.
Ce mai contează că importăm aproape tot ce mâncăm la preţuri de câteva ori mai mari decât dacă am produce în ţară?
Politicienii ştiu să profite de orice oportunitate pentru a face bani care se convertesc în voturi. În fond, la o căutare atentă am afla și noi Secretul lui Polichinelle: foarte multe din produsele alimentare pe care le importăm în timp ce pământul ne stă nemuncit intră în ţară prin firme controlate de ei.
Până la urmă banii pe care-i iau pe recolta de scaieţi (eu şi mulţi alţii ca mine) este investiția marilor importatori de alimente: scaieţii mei le fac lor loc pe piaţa alimentelor.