Mizeria de sub preșul roșu al Operei, scoasă la iveală de o tânără artistă-femeie de serviciu

„Românii au talent”, celebra emisiune de pe Pro TV, a scos în acest nou sezon la iveală un lucru care în Cluj zăcea de mult, un morman mare de mizerie mereu măturată cu bombeul iluștrilor pantofi ai maeștrilor de la Operă, direct sub preșul de la intrarea artiștilor. Intrare rezervată doar celor aleși, arienilor aleși pe sprânceană, care își cultivă tehnica vocală și în somn, când fac vocalize-elogii mult iubitului lor conducător.

Paula Rad, soprana concurentă la „Românii au talent”, a impresionat juriul și o țară întreagă printr-un element care la Opera din Cluj este foarte rar și greu de găsit: prin emoție, suflet, pasiune, adică prin energia care se transmite de pe scenă direct în inima spectatorului, injectată astfel cu catharsis, cu sentimentul unei trăiri care altfel nu poate fi atinsă în viața cotidiană. 

Paula Rad este femeie de serviciu pentru că cei de la Operă nu i-au dat șansa de a ne face curățenie în suflete, pentru că mizeria ascunsă de prea multă vreme sub preș nu are nevoie de o „femeie de serviciu”. Acum, după ce și-a spus oful în fața unei țări întregi, după ce aripile retezate la terminarea Conservatorului au început să-i crească plăpând din nou, reprezentanții Operei, de la conducere și până la femeia de serviciu, încearcă să i le taie din nou, acuzând-o public că nu are suficient talent, suficientă tehnică, că e o nepricepută într-ale muzicii, care pune de la ea în ariile muzicale, că e o artistă care nu știe să respire, care, așadar, nu are ce căuta pe scenă.

Scena vieții însă spune și cere mereu alte lucruri decât instituțiile decrepite ale statului, unele încremenite în statusuri de funcții, în vanități, în autosuficiențe, în mediocrități închipuite. Plăcutul și frumosul artistic nu sunt apanajul exclusiv al angajaților Operei, pe care ei să le împartă după bunul plac, ca etichete atașate celor care doresc să acceadă în domeniu. Plăcutul și frumosul artistic sunt în urechea și în inimile ascultătorilor, iar Paula Rad trece de bariera urechii spre inimă, fără doar și poate!

Unele personalități ale urbei noastre de 5 stele căzătoare se dau acum mușcate de fund că ,,e atacată" Opera Națională Română. Ideea e că pe dinafară e vopsit gardul, dar atunci când ceri recomandări de spectacole cunoscuților din mediul artistic, leopardului, de obicei aceștia îți spun că nivelul Operei clujene e unul scăzut și îți recomandă mai bine să nu te duci, ca să nu fii dezamăgit. Asta spun leoparzii din interior și nu snobii din lojă. Din păcate, însă, leoparzii clujeni sunt și cameleoni sau lași așa că cei care până nu demult criticau pe la spate Opera, acum o laudă pe față într-un mod care amintește de o altă „instituție” mult adulată a statului, una de tristă amintire, numită Partidul Comunist Român. 

Scara valorică, din punct de vedere artistic, nu are multe trepte la Cluj, așa că e ușor să cobori nestingherit cu pianul pe scări fără să sune fals, aruncând în stânga și-n dreapta cu aprecieri valorice extraordinar de docte, raportate însă la un nivel mult prea scăzut. Această scară, cu tot cu preșul ei roșu, ar mai trebui măturată din când în când, măcar de criticii de operă, care, însă, din păcate, nu există. La fel ca la teatru, importanța criticului este una crucială pentru că în lipsa unei opinii exterioare pertinente, avizate, referitoare la calitatea actului artistic, fumurile magiștrilor care îl produc cresc până la cer, coborând mai apoi la pământ și înecând într-o ceață groasă scena. Atât cea a Operei, cât și scena vieții. 

Publicul, într-o proporție consistentă snob, evită să critice un spectacol prost pentru a nu se face de râs în mediul social care merge la operă și la teatru doar pentru a se afișa în acel context care validează și individul participant – cred unii – drept un cult și un aristocrat. Să critici, așadar, mediul care ai impresia că te face mai cu ștaif decât ești înseamnă să îți anulezi ștaiful și valoarea astfel dobândite. Așa că nu ne putem aștepta din partea publicului să critice. În plus, publicul este educat de ceea ce vede pe scenă. Puțini sunt aceia care își permit ca timp și financiar să străbată orașele importante ale țării și ale lumii pentru a vedea și altceva. Iar omul se obișnuiește în timp și cu răul și, dacă îi place în mod aprioric acest gen muzical, tot ce se cântă pe singura scenă la care are acces, individului din public, pregătit sau nu, cult sau nu, intelectual sau nu, rafinat artistic sau nu, începe să i se pară dezirabil și extraordinar. Mai ales dacă și PR-ul instituției îi sugerează asta prin moduri dintre cele mai năstrușnice și mai eficiente. 

Opera duce lipsă acută de critici – singurii care există sunt de curte, fripturiști! – iar asta în timp naște o boală cronică grea: autosuficiența și autoflatularea (autoflatulare = atunci când, din cauza propriilor aere, amețești și pierzi contactul cu realitatea). Până când critica de operă adevărată - care să scrie, cu bune și cu rele, adevărul, verde în față! - nu va ajunge și la Cluj, vom rămâne cu un repertoriu care în loc de catharsis provoacă somnsis, cu un repertoriu omagiat de fațadă, dar criticat pe la colțuri, mereu anonim și în surdină, chiar de cei care îl interpretează. 

În această situație a fost și Teatrul Național Cluj, în urmă cu câțiva ani, când orice critică era criticată furibund, emițătorul ei fiind catalogat imediat drept un țăran prost, care nu înțelege arta. În timp însă, critică după critică, apreciere după apreciere, sămânța a prins la public, iar oamenii și, din fericire, și conducerea Teatrului, au înțeles că la Cluj nu înghițim orice mediocritate scenică și, în consecință, repertoriul de acum, ajustat în timp, a devenit unul care chiar merită urmărit. Acesta este rolul și valoarea criticii unui act artistic, cel de a amenda și de a răsplăti, de a crea o scară de valori, de a așeza lucrurile pe această scară pentru ca managerii instituțiilor culturale să se raporteze și la altceva decât la propriul orgoliu și vanitate. 

Cum nu există critici, „critica” a ajuns să fie făcută tot de către cei care conduc exagerat de minunatele instituții de cultură, bineînțeles, din repertoriul critic fiind reținute doar mijloacele de exprimare precum: elogiul, cultul personalității, preamărirea, slava deșartă ș.a.m.d. 

Talentul muzical, tehnica și sufletul sunt 3 lucruri distincte care ar trebui să coexiste în orice act artistic. Din păcate, măreții operei de la Cluj acuză acum o fată talentată, care posedă o tehnică suficientă cât să te atingă la suflet, care cântă cu o pasiune și cu o emoție care înlocuiesc orice imperfecțiune tehnică, o acuză de lipsă de tehnică vocală. Ceea ce însă nu își dau seama aceste voci mărețe ale neamului este că ei, cu toate că au o tehnică impecabilă, de multe ori nu ne oferă pe scenă nici 10% din sufletul și din pasiunea Paulei Rad, așadar nici 10% din emoția și din catharsisul pe care tânăra ni l-a provocat și ni-l mai poate provoca. 

Ascultați doar câteva minute un clip postat pe contul de YouTube al Paulei Rad. Merită! Nu mă pricep la tehnica muzicală și nici nu mă interesează. Ca simplu iubitor de muzică bună, indiferent de gen, de la un act artistic cer catharsis, suflet, nu tehnica, pentru ca sunt om, nu robot. Teatrul, opera trebuie sa te miște sufletește și asta nu ține de tehnica impecabilă, ci de câtă emoție și trăire autentică pune artistul în ceea ce face. Păcat că nu avem la Cluj și o operă privată, așa cum avem teatre, unde să cânte tinerii talentați cu suflet pentru suflet. Iar închipuiții de la Opera de stat să cânte tehnic în continuare pentru snobii și închipuiții lor, pana nu mai au aer(e)!

P.S. Dacă Paula Rad, după 11 ani de studii muzicale, este atât de nepricepută în domeniu, așa cum afirmă somitățile muzicale ale urbei, de ce a fost lăsată să urmeze aceste studii atât de mult timp? De ce nu i s-a spus, la intrare pe clasa a IX-a, sau măcar când a dat admitere la Conservator: fată dragă, nu fi tristă, fiindcă e păcat, noi nu te facem artistă, mersi că ai încercat! De ce nu i s-a spus din timp că nu are rost să urmeze acest drum care, fiindcă nu are abilitățile necesare, o va duce în final la mop și la mătură? De ce nu i s-a spus să își aleagă orice altă carieră, pentru că cea muzicală nu i se potrivește și, urmând Conservatorul, va ajunge femeie de serviciu? Oare pentru că avea totuși abilități? Oare pentru că încă are? Sau, dacă nu are dezvoltată tehnica necesară, abilitățile, profesorii de la Conservator nu au pregătit-o suficient? Oare pe cei care îi pregătesc pe tineri pentru scenă nu îi mai interesează studenții lor, s-a transformat și Conservatorul, ca majoritatea celorlalte universități, într-o fabrică de diplome? 

Multe întrebări, puține răspunsuri. Pentru că la noi nu e bine și așa, e magistral și așa! Așa că nu avem nevoie nici de critici, nici de întrebări și nici de răspunsuri. 

Foto: adevarul.ro; Video: youtube.com

Comentarii

Murphy

20.02.2017 23:15

intr-adevar, sunt de intrebat onor Conservatoarele din Cluj si iasi cum se face ca fata asta, desi master, e atat de slaba profesional!

noname

21.02.2017 05:33

a cantat fals pe alocuri la Romanii au talent.  

xyz

21.02.2017 11:45

În orice domeniu ai activa, cineva va fi mereu mai bun, mai puternic decât varianta ta cea mai bună. Nu totdeauna talentul face diferența, ci munca, perseverența, contextul. Pe scurt: oamenii din jurul tău. În cazul ei probabil că e vorba numai de context. Numai ea știe câte sau dacă a mai încercat să iasă din impas: să părăsească țara. Probabil că România nu e pentru orice gen de artiști. Oamenii aplaudă, urmăresc actul artistic, dar se limitează la atât. Aplauzele nu plătesc facturile. :) 

iulia

30.04.2017 00:56

Daca dezastrul asta are Conservatorul, orice speranta e pierduta! Autorului articolului: asta da tupeu si nerusinare, sa scrieti ceva despre care n-aveti nici calitatea si nici nivelul de educatie si cultura care sa va permita sa comentati. 

Adauga comentariu