De la Clujul pe locul I la BAC 2019, la un director de colegiu național de referință mâhnit că ne furăm căciula și în educație… Ca om al școlii și bun cunoscător al ei, din interior și din exterior, ca cercetător în științele educației, dar și ca director de colegiu national de referință pentru învățământul pedagogic preuniversitar din România, colegiu care obține an de an rezultate excelente la evaluările și examenele naționale, sunt și eu afectat în aceste zile de bulversarea generală produsă în societatea românească de anunțarea rezultatelor la bacalaureat, ediția 2019, și, mai ales, de cât de ”pe lângă” sunt așa-zișii comentatori și specialiști în educație în și prin comentariile lor…
Tocmai de aceea am fost tentat să dau acestei intervenții un titlu de indignare și, poate, într-o anumită măsură, de orgoliu local/regional: De la Clujul pe locul I la BAC 2019, la un director de colegiu național de referință mâhnit că ne furăm căciula și în educație…
De ce afirm acest lucru? Pentru că statisticile transmise de Ministerul Educației Naționale (cu recunoașterea fără echivoc a faptului că aceste rezultate sunt cele mai slabe din ultimii cinci ani!), sunt puternic cosmetizate și, deopotrivă, pe alocuri, ipocrite și nerelevante.
Cosmetizate, pentru că ele se raportează doar la candidații prezenți la examenul de bacalaureat și nu la totalul elevilor înscriși în clasa a XII-a la nivel național la începutul anului școlar 2018-2019. Și e o diferență, nu glumă!
Aș dori să atrag atenția la acest punct că și perspectiva prezentată în mass media în aceste zile de fostul ministru al educației Daniel Funeriu, aceea de a se cere raportare procentuală a rezultatelor de BAC la totalul copiilor născuți cu 12 ani în urmă, este și ea greșită din cel puțin două puncte de vedere: 1. Pentru generația BAC 2019 douăsprezece clase nu sunt și nu au fost obligatorii; 2. Neglijarea/neluarea în calcul/uitarea elevilor din școlile profesionale, școli a căror finalitate nu se raportează la examenul de bacalaureat.
Apoi, aceste rezultate ”oficiale” sunt și ipocrite și nerelevante, pentru că, la anumite licee (cele mai multe dintre acestea licee industriale), din 150 de elevi ai claselor a XII-a, spre exemplu, se înscriu (sau li se permite să se înscrie!) doar 20 de absolvenți, din care promovează bacalaureatul, să spunem, 10, procentajul de promovare raportat de școală și acceptat de inspectorate și de MEN fiind de 50%, când, în realitate, el este de 6,66%. Vi se pare normal? Dar în situația în care nu promovează ani buni și consecutivi niciun elev și, totuși, așa-zisele licee există în continuare, școli cu mai mulți profesori decât elevi prezenți efectiv în fiecare zi. Situația lor se cunoaște, inclusiv la MEN. S-ar putea uneori să fie chiar criticați. Apoi sunt repede iertați, învățământul liceal românesc navigând în continuare, triumfător, cu toate pânzele sus. Nu intenționăm și nici nu putem generaliza, dar știm că mărul putred le poate strica și pe celelalte mere bune și frumoase din marele coș al învățământului românesc… Și nu numai ca imagine și percepție!
Nu vi se pare că, la nivel național, se acceptă tacit reeditarea în spațiul educational românesc post decembrist a poveștii lui Anderson Hainele cele noi ale împăratului? Cui prodest?!
Știu că vor fi cititori care vor spune: Dar sunt atâtea licee bune și foarte bune, cu rezultate excepționale, despre ele de ce nu scrieți? Sunt într-adevăr. Și merită toată lauda. Și liceul/ colegiul meu este unul dintre acestea. Merită să scriem și despre ele, să le recunoaștem strădania, munca și rezultatele. O vom face foarte curând.
Apoi, ne vor aduce aminte unii, ca reproș, de olimpicii noștri extraordinari, cei mai grozavi din lume. Da, jos pălăria pentru valoarea lor! Numai că, să fim corecți și sinceri până la capăt, de această valoare profită marile universități ale lumii și foarte puțin universitățile românești. Intr-o conspiraţie a mediocrităţii, olimpicii sunt doar speranţa disperării, cum, adevărat, afirma într-un interviu Florin Colceag.
E ușor de criticat și de hulit în presă sau la televizor învățământul românesc. Uneori (și exemplul bacalaureatului e aici relevant) există și temeiuri solide pentru asta. E simplu de constatat că educația în și pentru România a rămas în mileniul trecut, că suntem încremeniți în proiecte demult apuse. Aceasta pentru că ne lipsesc strategiile educaționale de țară, strategii orientate către mâine și nu către trecut (încă ne mai lăudăm cu învățământul nostru de dinainte de 1989!) Și apoi, pentru că soarta educației a fost dată pe mâna unor politicieni ei înșiși certați cu educația. Este un adevăr faptul că învățământul românesc nu-i mai pregătește azi pe elevi și pe studenți (cu puține excepții, desigur: facultățile de medicină, informatică, inginerie) pentru a avea succes în viață, ci pentru a avea succes la școală/facultate. Este o realitate tristă, dar este realitatea cruntă!. Învățământul nostru a intrat în cercul vicios al jocului politic ce falsifică realități pentru a raporta ”noi succesuri”. Nu este greu de observat că la noi contează rezultatele la școală și nu performanța, progresul realizat de elev. Toate raportările și clasamentele din școli, inspectorate școlare și de la MEN se fac în funcție de aceste rezultate.
Școala a devenit doar un furnizor de informație, nu de dezvoltare personală. Nu suntem crescuţi și nu ne creștem copiii în cultura responsabilităţii personale. Ne-am obişnuit să dăm tot timpul vina pe cineva: pe școală, pe minister, pe Guvern.
De aici, distanțarea, chiar ruperea învățământului românesc de România reală, de aici circul evaluărilor naționale cu simulări repetate și rezultate slabe, deși Ministerul Educației Naționale le oferă elevilor pachete instrucționale cu suficiente modele de subiecte gata rezolvate. Se adaugă slabele rezultate la testările Pisa sau inserția dezastruoasă a absolvenților pe piața muncii.
Într-o atare situație, e firesc să ne întrebăm de ce examenele/evaluarile nationale nu sunt nationale, de ce școala cotată ca foarte bună nu e întotdeauna bună, de ce învățăm pentru a avea succes la școală și nu pentru a avea success în viată, de ce la noi schimbarea haotică se numește reformă și e catalogată drept progres, dacă educația românească este pregătită să instruiască elevii pentru meseriile viitorului …?
Suntem tentați să răspundem: educația românească habar nu are de viitor.
Ceea ce nu e chiar adevărat.
Ca leac de supărare și sâmbure de necesar optimism, vă invit să ne întoarcem la pildele și la înțelpciunea clasicilor:
“În zădar în colbul şcolii,
Prin autori mâncaţi de molii,
Cauţi urma frumuseţii
Şi îndemnurile vieţii
Şi pe foile lor unse
Cauţi taine nepătrunse
Şi cu slovele lor strîmbe
Ai vrea lumea să se schimbe
Nu e carte sa inveți
Ca viaţa s’aibă preţ,
Ci trăieşte, chinueşte
Şi de toate pătimeşte
Ş’ai s’auzi cum iarba creşte.”
(Mihai Eminescu, În zadar în colbul şcolii, manuscrisul nr. 2.276, scrisă in 1880, publicată în Eminescu, vol. IV, s.n., MB).
Mircea Bertea este Directorul Colegiului Național Pedagogic “Gh. Lazăr” din Cluj-Napoca, profesor asociat la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, membru al Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare Paris, expert al Uniunii Europene pentru Educație și Cultură.
sursa info: edupedu.ro