Românii au fost mereu în cumpănă între două opțiuni politice și ideatice, care pot fi contrase în opoziția dintre Apus și Răsărit, între ortodoxie și catolicism ori protestantism. Vedem și astăzi că linia de demarcație între Imperiul roman din Est și cel din Vest, care s-a așezat pe linia Carpaților încă din Evul Mediu, a rămas intactă. Pentru unii influența bizantină a fost benefică. Nicolae Iorga identifica, în sens pozitiv, țările române drept un „Bizanț după Bizanț”, un spațiu care a perpetuat valorile spiritualității răsăritene. Permanența bizantinismului nu este, însă, numai pozitiv-spirituală. E clar că Bizanțul nu a dispărut după căderea Constantinopolelui în 1453, astăzi influențele unui mod de gândire „bazileic” se întrevăd în bizantinismul pontist.
Care sunt trăsăturile și obiceiurile proaste ale politicianului bizantin? Parafrazându-l pe William Lecky, istoricul liberal irlandez, political bizantină este un amestec grotesc de intrigi (ale eunucilor, călugărilor și femeilor). Emascularea liderilor de stat era o practică bizantină care a dăinuit. Împărații bizantini erau înconjurați de eunuci, iar „castrarea” simbolică a colaboratorilor este o trăsătură recurentă a bizantinismului. Politicienii bizantini preferă lipsa de bărbăție și slugărnicia, micile coterii și aranjamentele de culise fiind preferate înfruntării directe.
Bizantinul pare mereu diplomat, pentru că este, mai întotdeauna, fățarnic. „Arta” bizantină a negocierii se bazează însă pe strategeme și aranjamente de „pe la spate”, folosirea de mașinațiuni și strategeme perfide fiind văzută ca o calitate. Jocul la două capete, practicat de cubicularii imperiali, s-a transmis și la politicienii dâmbovițeni. Condus de lași și birocrați corupți, statul bizantinizat nu poate face altceva decât să guverneze prin ambiguitate și prin manevre ilicite.
Bizantinismul înseamnă și cumpărarea oricui, cu orice preț. Împărații Bizanțului au devenit specialiști în „achiziționarea” inamicilor. În secolele de glorie ale Bizanțului cumpărarea hunilor și a musulmanilor a fost principalul instrument politic. Așa a făcut Iustinian care, dorind să slăbească puterea persană, i-a plătit pe otomani să atace granițele inamicilor, cu toate că aceștia erau inamicii săi de moarte. „Achiziționarea” lui Vadim Tudor este expresia contemporană a acestei practici. Tehnica subterfugiului, a mitei și a instigării de dușmănii în mijlocul adversarilor militari și politici e o altă trăsătură a bizantinismului. La fel și recompensele acordate „fidelilor trădători”. Am văzut cum Meleșcanu a fost rapid recompensat pentru slugarnica implicare în campania electorală, la fel cum, înaintea lui, Tăriceanu a primit scaunul călduț al șefiei Senatului. Pentru politicianul bizantin orice are un preț, trebuie doar să găsești prețul corect, iar a împrăștia „onoruri” gratuite este o obligație profesională. Așa cum vânzarea slujbelor era o practică dominantă în Imperiul de la Răsărit, așa astăzi politicienii din Bizanțul dâmbovițean transferă posturi în aparatul de stat ca și când acesta ar fi propria lor moștenire de familie.
Pentru că o altă trăsătură a bizantinismului este utilizarea influenței personale și private în detrimentul celei publice. Bizantinismul este prin excelentă un sistem bazat pe relații interfamiliale. Constituirea unor clanuri „de sânge”, prin asocieri și încuscriri, așa cum vedem în structura de putere creată în jurul lui Victor Ponta, e obiectivul principal al descendenților Bizanțului mioritic. Cu socrul și finii bine plasați în poziții cheie, cu soția promovată în vârful elitei politice și cu rubedeniile adunate în jurul centrului de putere, politica bizantină de la București seamănă extraordinar de bine cu structura creată de împărații din Cornul de Aur. Toate resursele statului sunt la dispoziția unei familii, sau a unor clanuri asociate prin relații familiale, astfel încât totul trece prin deciziile unui grup limitat de indivizi.
Îmbinarea malefică dintre Biserică și Stat este o altă trăsătură a bizantinismului, explicită în această campanie. Ca și patriarhii de la Constantinopol, care s-au remarcat prin uneltiri și aranjamente politice, ierarhii BOR practica aceeași nefirească implicare în viața publică. Preoți și episcopi care susțin în cadrul slujbelor religioase un candidat împotriva altuia sunt locuri comune într-un stat care ar trebui să vegheze la separarea dintre Biserică și Guvernare. Cazurile episcopului Sigheteanu sau al preotului din Satu-Mare care și-au îndemnat „turma” să aleagă un „ortodox” sunt expresii necuviincioase ale bizantinismului. Separația dintre Biserică și Stat, obligatorie pentru un climat social echilibrat, funcționează doar de fațadă în bizantinismul pesedist. Bizantinii bucureșteni preferă un electorat devenit o adunare de enoriași, care nu mai este liber să aleagă, care poate fi „îndrumat” pe calea cea bună” de către un Păstor înțelept și uns cu toate alifiile puterii.
De aici decurge și un soi de intransigență bizantină, atunci când vine vorba de „credința strămoșească”. Mentalitatea „mai bine să fim prieteni cu turcii, decât cu occidentalii” e transparentă la noi, de la sloganul nu ne vindem țara, la formula „nu votați un străin de neam și țară”. Aceasta pentru că politicianul bizantin știe să utilizeze în mod ipocrit puterea teologică în folos propriu. Lecția lui Ion Iliescu, activistul de partid specializat în cruci și metanii, a fost transferată organic către învățăcelul Ponta.
Stratagemele bizantine include și „împrietenirea” ca metodă de subjugare și falsitatea relațiilor ca artă a inducerii în eroare. Așa cum scria Kekaumenos (un fel de Machiavelli al Constantinopolelui de secol XI) o altă regulă a bizantinismului este monitorizarea constantă a adversarilor, prin adunarea de informații negative despre oponenți. Împărații din palatul Blacherne și liderii din palatele Victoria și Cotroceni se bazează pe existența unei vaste rețele de informatori, de oameni dispuși să își vândă semenii la prețuri modice. Aici intervine și utilizarea slăbiciunilor omenești, folosirea constantă a suspiciunilor și lansarea de zvonuri mincinoase. Măestria unui politician bizantin e tocmai capacitatea lui de a naviga pe ape tulburi, tulburate chiar de către el.
Nu în ultimul rând, „modelul bizantin” este un amestec dezgustător de umilință și aroganță. Să fii slugarnic cu cei puternici și disprețuitor față de cei slabi, să te umilești când e nevoie și să umilești oricând ai posibilitatea sunt lecții de bază din bizantinismul politicienilor mioritici.
Acestui model i se opune omul occidental, susținut pe etica ascetică a protestantismului și pe principiile raționaliste ale Iluminismului. Avem de ales între Occidentul liberal, pe care îl identific cu Berlinul (dar putem vorbi la fel de bine despre orice altă capitală a Vestului) și Orientul bizantin. Avem, a câta oară în istorie, de ales între rațiune și echilibru non-emoțional și metehnele cezaro-bizantinism. Nu e o alegere între două persoane, ci o alegere între două moduri de a vedea lumea.
Duminică eu nu voi vota Bizanțul.