Pe vremea lui Răposatu’ spuneam bancuri la colţul blocului – şi ce mai râdeam apoi că nu ştiam care dintre noi este securistul care ne va da în gât…
Acum nu-i bine să-ți deschizi gura prin redacții, că nu știi care-I acoperitul. Nu știi nici care-i acoperitul din Șparlament și, mai grav, nu știi câți împart dreptatea sub acoperire prin Tribunale și Procuraturi.
Că avem o istorie veche a dorinței de-a deține puterea prin instituții de forță.
Pe vremea lui Nea’ Ceașcă circula o glumă despre unitatea de măsură a prostiei, suficienţei şi lipsei de educaţie. Era vorba despre „ţian”, cu subdiviziunile lui: „deciţian”, „centiţian” şi… „miliţian”.
Oare ce-avea lumea pre-decembristă cu „miliţianul”, de ajunsese ciuca bătăilor? Păi, regimul comunist, care avea nevoie de slugi fidele care să „execute şi nu să discute”, îşi confecţionase o liotă de analfabeţi în uniformă care înţelegeau prin „lege” şi aplicarea acesteia simpla lor prezenţă cu cascheta dată pe ceafă şi pulanul bălăngănind pe lângă vipuşcă. Li se înrădăcinase temeinic gândirea lui „eu reprezint statul” şi a lui „n-are cine ce să-mi facă, legea sunt eu”. Această mentalitate, taxată drept „de miliţian”, nu era foarte complicată şi ţinea (încă mai ţine) strict de educaţia celor care şi-o însuşeau: „dacă am uniformă, eu sunt statul; dacă eu sunt statul, lumea tremură în faţa mea”. „Miliţianul” avea dreptul să-ţi nenorocească viaţa. Pentru el, simpla întâlnire cu tine, cetăţeanul, reprezenta prilej de suspiciune – ceva tot trebuie să fi făcut altfel nu exista motiv să se afle el acolo. „Miliţianul” exista doar ca să te tragă pe dreapta când vâjâiau pe şosele maşinile cu girofar. Orizontul tuturor libertăţilor se termina cu câte un „miliţian” crăcănat, plin de importanţă tâmpă, în mijlocul drumului.
Și de aceea, la atâția ani de la Decembrie 1989 nu ne facem bine, că proștii și slugile au rămas pe loc, iar mentalitatea de „miliţian” a fost cultivată la nivel de autorităţi, indiferent dacă-s numite sau sunt alese.
Și numai noi îndrăznim să trăim în minciuna că numai instituțiile de forță ar fi benefice prezervării democrației, când, de fapt, speranța ar trebui să ne stea în instituțiile democratice, principiile după care acestea sunt conduse și independența celor care le umplu temporar.
Când Adrian Năstase a înfiinţat „Parchetul Naţional Anticorupţie”, mi-am pus întrebarea: ce-au să anticorupţioneze procurorii anticorupţie nevoiţi să stea gârboviţi în faţa deciziei politice a ministrului Justiţiei, îngenunchiat, la rândul său, în faţa premierului care, chiar dacă se dă tare şi mare de ochii lumii, este pus să dea socoteală „sponsorilor” din propriul partid? Întrebarea nu are nici azi un răspuns valabil – nu după ce asist la cum pier ai lor corupți de câte ori vin ai noștri (corupți) la putere. Și viceversa.
Am făcut o buclă în timp și-am ajuns din nou la situația în care politicul ţine din nou în mână pâinea, cârnatul şi cuţitul, dar de ochii lumii se roagă de alții să facă împărțeala. Cred că dorul de miliţieni a născut miliţieni unde nu te aşteptai: în parlament, în guvern, în partide și în așa zisa societate civilă.
Și, sunt mulţi care regretă că noi nu avem terorişti – să pună de-o îngrădire a drepturilor civile și pe meleagurile noastre. Mentalitatea de miliţian îşi cere obiectul muncii. Cetățeanul are nevoie de bici, puterea îi duce dorul. Numai uitați-vă cum îi tremură de nervi mustața lui Dragnea…
Prostului dacă-i spui că-i descheiat la şliţ, se va încheia şi la nasturii de la palton.