Amicii ziarului

Medici si IT-isti – taxe si fara de taxe

„E preferabil sa mori, decat sa ajungi intr-un spital romanesc” – suna gluma cruda a unui amic. „Medicii nostri nu au depus juramantul lui Hipocrat, ci au jurat doctoului Mengele de la Auschwitz” – e constatarea amara a altuia, dupa ce i s-a conditionat operatia de o suma pe care nu si-o permite, desi e angajat si plateste de ani de zile asigurarile medicale. Dar peste toate, cea mai frecventa remarca in ultimii ani: „Cred ca in Romania au ramas numai cei mai slabi medici… si nici nu te poti duce la cabiente private, ca tot medicii aia is si acolo”.

Dincolo de exagerarile din aceste constatari amare, doua lucruri sunt omniprezente in viata noastra de zi cu zi: “sistemul medical” – cu tot ce presupune el: lipsa medicamentelor, lipsa medicilor, lipsa paturilor, toaletele murdare si dezafectate din spitale (asta nu o sa o pot intelege niciodata), 5 diagnostice diferite pentru aceeasi boala – diagnostice care le primesti de la 5 medici diferiti – si plecarea din tara a medicilor si a personalului medical. Aceste realitati sunt ca si mineriadele din anii ’90 – monstruozitati cu care traim, ridicam din umeri, le ignoram…

Asta cu plecarea din tara a unei categorii profesionale nu e noua. Acum 10-15 ani se pleca masiv tot pe o meserie care presupune pregatire: informatica, sau IT, cum e cunoscut in ultimii ani domeniul.
Daca privesc retrospectiv, as spune ca in acest domeniu, in care si atunci activam, plecarile masive din tara au fost stopate prin… plecari. Si avand experienta traita a acelor ani as putea cumva nu chiar sa pariez, dar macar sa presupun ca un fenomen similar din anumite puncte de vedere va avea loc si in medicina.

In economia globala, mai ales in sistemul fara granite al UE, forta de munca este o resursa, ca oricare alta, la fel ca cimentul, fierul, benzina sau sapunul. O resursa care presupune costuri si care trebuie sa genereze venituri. O resursa care inseamna costuri de intretinere si functionare (celebrele mai nou traininguri si team buildinguri). O resursa care se supune, macar partial mecanismului cererii si ofertei. In majoritatea teoriilor economice, valoarea unei resurse este data de nevoia sau cererea, sau de lipsa acelei resurse. In engleza termenul e “scarcity”, poate fi tradus prin raritate, sau prin insuficienta, lipsa, chiar prin foame. Si asta intr-un sistem deschis, unde fiecare poate sa-l angajeze pe fiecare.

Daca intr-un oras sau regiune este de exemplu un singur specialist care face interventii chirurgicale la ochi si regiunea respectiva e mare, va fi coada la cabinetul sau, toti cei care au cataracta sau alte nevoi chirurgicale in domeniu vor apela la el, daca nu au de ales. Si sub o forma sau alta va fi bine platit: ca va fi platit oficial pe cabinet particular, ca va fi recompensat de pacienti prin sistem paralel stramosesc, se va gasi o modalitate. Exemplu rasturnat, daca in aceeasi regiune sunt 100 de medici generalisti care iti prescriu aiurea antibiotic fara antibiograma la orice raceala cu mentiunea „daca nu ajuta asta, vino sa schimbam antibioticul”, acei 100 vor fi prea putin cautati si lasati in grija sistemului – sau la mila sistemului. Exemplele sunt extreme si exagerate, dar ilustreaza o idee simpla: daca aurul s-ar fi gasit pe toate drumurile, dintotdeauna ar fi fost gratis sau foarte ieftin, dar pentru ca a fost rar si greu de gasit, intotdeauna a fost scump si dorit de toti.

Revenind la plecari in IT, in urma cu 10-15 ani erau promotii intregi care la absolvire plecau aproape toti. De ce? Simplu: pentru ca in tarile care ii atrageau nu erau suficienti informaticieni si era cerere mare, pentru ca salariile de acolo erau mult peste cele de aici si ii atrageau pe romani, pentru ca salariile de aici nu le permiteau o viata decenta, exact cum nu le permit acum medicilor. In plus, aveam si avem o traditie in domeniu. Nu pentru ca am fi mai inteligenti decat altii, cum ne place sa ne dam uneori cu caramida in piept. Nu sunt prosti nici nemtii, nici finlandezii, nici olandezii. Dar la noi, incepand de pe vremea lui Ceausescu s-a mers pe aceasta abordare: copiii cei mai buni din licee, „crema” a mers fie la facultati de informatica, fie conexe: matematica, electronica, telecomunicatii. Pentru ca atunci nu existau facultati economice sau de business sau, ma rog, existau, dar erau mai mult scoli politice. La fel, sa mergi la drept pe vremea aceea insemna tot un fel de prostitutie intelectuala. Ramanea ca cei care erau elevi buni sa incerce medicina sau ingineria, cu informatica in topul ingineriei. Selectia asta a facut sa avem asa o buna traditie in IT, faptul ca in tari ca Germania sau Olanda cei mai buni copii din licee se distribuiau spre felurite facultati, iar la noi cei mai buni mergeau spre asta. In plus, meseria asta iti oferea pasaportul iesirii din tara: puteai sa te angajezi afara fara examene de diferenta, meseria e aceeasi peste tot, diploma iti e recunoscuta peste tot, engleza o stiai bine pentru ca nu poti invata informatica daca nu inveti engleza in prealabil. Celelalte profesii, jurist, economist, medic, chiar si inginer pe alte specializari, presupuneau si mai presupun uneori echivalari de studii, examene etc.

Stiu ca acum vreo 15 ani am  mers la un medic la un consult si in timpul intrebarilor de rutina (trebuia completata un fel de fisa) m-a intrebat ce profesie am; cand i-am zis a raspuns: „Ohoooo, cu meseria asta puteti merge in America!”. Ce imi spusese batranul medic era emblematic pentru felul in care se gandea atunci in IT: fiecare voia sa evadeze cat mai repede. Si ani de zile am avut exod de creiere din domeniu. S-a oprit totul cand plecarile au ajuns prea multe si prea dese. Sau cum spuneam la inceput: plecarile au fost stopate (sau mult reduse) prin… plecari!

Cea mai serioasa masura luata acum 15 ani pentru a stopa hemoragia IT-istilor din tara a fost aplicarea deducerii impozitelor pe salarii in anumite conditii: daca aveai calificarea respectiva si daca tu ca angajat aduceai venituri firmei de minim 10 mii de dolari pe an. Logica e simpla: daca o firma are cifra de afaceri de 10 mii de dolari pe angajat, firma respectiva are profit – deci plateste impozit pe profit, are bani sa faca investitii si sa creasca, IT-istii respectivi raman in tara si isi cheltuiesc banii aici, in economia romaneasca. S-au creat deci conditii favorabile retinerii acestor oameni prin atragerea firmelor. Firme care pana atunci mergeau taras, platind la negru. Ca angajat nu iti convine sa fii platit la negru. In cativa ani s-a ajuns ca salariile in domeniul respectiv sa permita ramanerea in tara a unui procent semnificativ de absolventi din domeniu, pentru ca s-a ajuns la sume care permit un raport salariu/costul vietii apropiat de restul Europei, sau in orice caz nu la distante astronomice. De plecat se mai pleaca si acuma, e pana la urma o piata libera, dar nu promotii intregi in primele zile dupa absolvire, ca in urma cu 15 ani.

Cei plecati pe afara au convins acolo, au dat idei firmelor de afara sa vina si sa investeasca direct aici in speranta unor resurse mai ieftine si bine calificate.

De-a lungul acestor ani am auzit de multe ori considerente etice sau de orice alta natura: „de ce aia care oricum au salarii mari nu platesc impozit si altii platesc”. Nu din motive etice, morale sau religioase. Ci pentru ca aduc sume enorme la buget si in tara din exporturile pe care le genereaza, pentru ca sunt cautati pe piata muncii de afara si, daca nu sunt tinuti cumva aici, pot oricand pleca. Iar bugetul poate pierde sumele platite de industria IT ca taxe si impozite, economia nationala poate pierde sumele semnificative cheltuite aici de IT-isti care altfel le-ar cheltui prin Canada sau Germania.

Cu alte cuvinte, cand resursa umana respectiva a devenit deficitara, au aparut mecanisme economice care au „fortat” sistemul, a aparut o presiune economica reala.

Un aspect extrem, extrem de important, totusi: acum 15 ani, in IT se lucra cel mai adesea la negru, sau in zona gri: plata direct in mana, ca la bisnitarii cu valuta din anii ‘90, plata minimala pe acte si restul pe langa. Evaziunea s-a diminuat treptat dupa ce au inceput sa apara firme serioase care platesc taxe si atunci ii obligau si pe ceilalti sa isi plateasca angajatii legal, altfel ii pierdeau pe cei mai buni. Aceasta schimbare a consolidat domeniul, dar a adus beneficii reale si bugetului public.

Efectul pervers e ca a aparut acum un fel de casta sociala locala, cea a IT-istilor, tot mai infatuati, tot mai aroganti si tot mai rupti de realitate… Sunt din ce in ce mai putini programatori buni pe piata pentru angajatori si orice absolvent care a invatat 2-3 tehnologii la nivel minimal se crede un mic Dumnezeu pe care il vor toate firmele si i se pare natural sa aiba o atitudine de fotbailst sau alta vedeta… dar asta e alta discutie, pentru un articol urmator.

In jurul medicilor si personalului medical, probabil ca presiunea se apropie de cote de alarma, dar nu e inca la punctul de explozie, din simplul motiv ca inca sistemul functioneaza si are personal, cu toate hibele lui. Personalul medical doar a inceput sa plece, inca nu a plecat masiv, nu a devenit inca un personal deficitar. Dimpotriva, la examenele de rezidentiat sunt multi candidati pe un loc, asa ca inca se mai taraste, cu mecanismele stiute: mai cu spagi de la pacienti, mai cu cabinet particular pe langa clinicile de stat, mai cu consultatii nefiscalizate, cu tot felul de supape. Dar, din moment ce inca nu au aparut constrangeri economice reale care sa duca la o schimbare totala de paradigma, inseamna ca inca mai merge asa, indiferent de retorica din viata publica sau din media.

Cineva care a avut recent o interventie chirurgicala mi-a spus o poveste halucinanta – nu am garantia ca nu e inventata sau exagerata – oricum, mi s-a parut destul de plauzibila: un chirurg bun a emigrat in Franta, unde castiga 7-8 mii de euro pe luna, dar muncind serios, venind la timp, nu cand avea chef la spital, si mai ales responsabil: adica raspunzi pentru erori si raspunzi la greu. Dupa o vreme, omul a revenit acasa, pe motivul, atentie, ca: din spagi castiga aici mai mult de 7-8 mii de euro pe luna, dar fara sa aiba riscuri reale daca taia in bataie de joc pe careva, fara bataie de cap si responsabilitati reale. Povestea pare exagerata, dar cine din tara asta nu are o poveste halucinanta din sistemul medical??

Asta, cred eu, spune si altceva: mizeria din sistem nu o rezolvi numai cu masuri legale. Au si alea un rol, DNA a luat unii medici care conditioneaza operatiile in ultimii ani. Oricum, nu cred ca fenomenul de masa din sistem il poti rezolva doar asa: cati oameni cand au o tumora, au nevoie de o interventie pe cord deschis, au pietre la rinichi, cati mai au atunci taria sa mearga la procuratura, sa denunte, sa faca pe James Bond si sa organizeze flagrant… cand esti bolnav grav, vrei doar sa scapi, nu mai exista nimic altceva si nu iti mai arde de nimic altceva. De asta cred ca solutiile reale presupun ori reacii de masa ale populatiei, ori pur si simplu vor veni la presiunea „pietei” pacientilor asupra sistemului, ma refer la presiunea economica, sau mai precis socio-economica.

In momentul cand va aparea un vid tragic de resurse medicale in piata, ma refer la resurse umane medicale, medici in special, in momentul acela mecanismele economice – spitale private, asigurari private de sanatate, sistem medical public – vor reactiona. Si mai ales concurenta reala intre medici, spitale. Pana atunci, nu cred. Din acel moment, nu doar ca sistemul va deveni mai uman si va putea ajuta oamenii la modul real – lucrul cel mai de dorit in toata ecuatia – dar banii din sistem vor deveni „albi” – fiscalizati si la vedere, exact asa cum au devenit cei din industria IT de cativa ani incoace.

In rest, naivii pot visa cai verzi pe pereti. Aud tot felul de „solutii”: „responsabilitate politica, gandire strategica pe termen lung, prioritate nationala”, plus alte declamatii aiuritoare. Numai ca, de cand lumea si pamantul, aceste „solutii” nu au produs nimic, matematic si statistic nu cred ca e posibil sa produca nici acum ceva. Solutiile vin numai din fenomene economice reale: lipsa stringenta si reala a unor resurse, cum ar fi medicii, nevoia reala (vorbim de cerere si de oferta) de astfel de resurse. Restul sunt povesti de campanii electorale si de emisiuni TV – ambele pentru cretini.
Desi privind situatia de acum din Romania pare o nebunie, as paria destul de sigur ca in 10-15 ani va insemna ceva sa fii medic. Atat salarial, cat si ca prestigiu, ca statut. Nu pentru ca decidentii ar dori sau ar incerca sa faciliteze asta. Ci pentru ca economia reala va obliga la asa ceva.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *