Amicii ziarului

Marele kitsch al meschinelor orașe

Peste piața centrală a Clujului s-a așternut o umbrelă de luminițe, care acoperă ruinele Forului roman și aruncă în derizoriu complexul statuar al regelui Matia. Faptul că modelul decorativ adus la Cluj este unul deja „standardizat”, am văzut că Sibiul și acum Zalăul au utilizat copertina de ghirlande luminoase pentru a-și acoperi spațiul public, nu face mai puțin kitschos aspectul pieței medievale. În fond prostul gust derivă din maimuțăreala fără sens a altora. Dorind să imite în mod jalnic celebrul glob din Times Square, edilii noștri au cocoțat în vârful unui stâlp de metal de peste 20 de metri o „bilă de luminițe”, care nici măcar nu baleiază. Îngrămădite într-un spațiu și așa destul de mic stau brazi, luminițe, stâlpi de oțel, scene de spectacol și căsuțe de lemn. Același lucru este valabil pentru cealaltă piață importantă a orașului, unde tronează Avram Iancu și tulnicăresele lui culturiste. Și aici luminițele albastre și albe acoperă tot ce poate fi acoperit, într-o devălmășie de becuri și leduri, podoabe lipite de noimă, lipite fără gust pe elemente de arhitectură, arbori și stâlpi.

De fapt toate orașele și comunele din România sunt captive ale acestui spirit al Crăciunului de tip kitsch. Noaptea spațiul urban din orășelele românești a devenit un fel de feerie de luminițe, în care cetățenii rămași gură-cască în fața exploziei de prost gust par să uite că mare parte din străzile comunităților în care trăiesc nu au iluminat public. Kitschul urban care năclăiește spațiile publice de la noi este, în fond, un mijloc de a deghiza urâțenia citadină.

În România prostului-gust se pun claie peste grămadă lucruri care nu ar trebui să fie asociate, iar transformarea spațiului urban într-o zonă de bâlci în care senzația de talcioc ieftin e copleșitoare e parte integrantă din imaginarul nostru primitiv. E cu totul nepotrivită alăturarea vestigiilor istorice cu târgoveții de iarmaroc și dezmățul de ghirlande diforme cu arhitectura medievală.

Iar când „magia” luminițelor și prostul gust se întâlnesc în centrul orașelor, atunci rezultă un efect grotesc garantat. De unde vine kitschul, de fapt? Din combinarea fără noimă a unor elemente care nu au ce să caute în același loc, din amestecul de talmeș-balmeș în care suntem obligați să trăim. Pentru că abundența ornamentelor dezgustătoare constituie și un decor dizgrațios în care o avalanșă de alte kitschuri pot să își facă loc. Aceasta pentru că, tot în „spiritul Crăciunului”, orășelele noastre sunt copleșite de eternele nimicuri care se vând la veșnicele tarabe mai mult sau mai puțin decrepite. Din kitchul urban al „Sărbătorilor” nu lipsesc cârnații și micii, vinul semi-încălzit și alunele prăjite, ori îmbulzeala de la concertele gratuite cu formații cvasi anonime. Melanjul dintre cacofonia kitschoasă vizuală și stridența sonoră din centrul orașelor noastre e dezgustătoare. Ca de obicei, e nelipsit folclorul grosier, cu colinde mai mult sau mai puțin autentice și cu diverși rapsozi rebegiți, ale căror icnete se amestecă fără sens cu muzica dată la maxim în difuzoarele de la patinoarul de alături și din boxele vânzătorilor ambulanți. Ritualul kitschului public va aduce, a nu știu câta oară, bombardamente de penibil public, atât din difuzoarele autorităților locale cât și din incintele barurilor și restaurantelor flămânde de consumatori.

Poate că, dacă suntem bombardați până la îngrețoșare cu aceleași cântece insipide, suntem mai ușor momiți de aceiași „meșteșugari populari” care apar de Paște și de alte sărbători mai mult sau mai puțin importante. La toate produsele populare (made in China) care năpădesc centrul a nu știu câta oară, vânzarea acelorași brizbrizuri oribile, se punerea în scenă a unor episoade pseudo-religioase. Fantezia îngustă a micilor primari, care ocupă spațiul public cu artefacte jenante, duce la apariția unor secvențe la limita dintre prostie și penibil, dar care se repetă an de an. Din această categorie este ieslea cu paie și cu miei reali, care pasc printre niște statuete de plastic care ar trebui să reprezinte Sfânta Familie, dar care nu sunt decât niște manechine îmbrăcate cu false haine dintr-o Palestină a anului I la fel de iluzorie.

Nu e de mirare că orașele încep să semene tot mai mult cu cei mai lipsiți de eleganță cetățeni ai lor, care poartă blănuri artificiale și ghete de mușama, asezonate cu bijuterii de tinichea și accesorii second-hand. Problema este că în spatele acestui tip de acțiune lipsită de calitate stă o percepție inacceptabilă a administrațiilor locale de la noi. Primarii, care își tratează concetățenii ca pe niște copii ușor de prostit, ca pe niște creaturi infantile și iraționale pentru care cel mai important este „luatul ochilor”, care risipesc sute de mii de euro pentru „iluminatul festiv” dorind să hipnotizeze muțimile cu miile de beculețe inutile, nu sunt doar falimentari la capitolul simț estetic.

Ei cred că cetățenii care stau cu ochii căscați spre luminițe nu vor mai vedea murdăria de pe străzi și nici dezastrul de pe trotuare. Miile de gură cască ce admiră împopoțonarea străzilor ar trebui să vadă dezastrul public. Este inacceptabil să facem cheltuieli care ajung, în cazul Clujului – conform bugetului municipal – la jumătate de milion de euro. Cheltuielile pentru „feeria” aceasta ajung să fie o sarabandă a arderii banilor degeaba. Dacă înmulțim cu numărul comunităților locale, al tuturor orășelelor și cătunelor din România unde primarii bagă bani în luminițe colorate, dacă estimăm consumul de curent electric, ajungem la zeci de milioane de euro. Faptul că cetățenilor li se promite o fantasmă, pătrunderea de spiritul Crăciunului, nu face risipa mai puțin sfidătoare.

În fond ce este „spiritul Crăciunului”? În niciun caz nu este cheltuiala fără minte, pentru nimicuri, în condițiile în care discrepanțele sociale de la noi sunt to mai mari. Dacă milioanele de euro ar fi cheltuite pentru asigurarea unei mese calde, în fiecare zi pe toată perioada sărbătorilor de iarnă, pentru cetățenii defavorizați, atunci nu ar fi mai bine? Dacă îl locul spectacolului dezgustător și a amalgamului de activități ar fi gândite acțiuni pentru bătrânii care sunt singuri sau orfanii fără speranță, nu am fi mai aproape de spiritul Crăciunilor.

Și poate că ar trebui ca aceste acțiuni publice să fie gestionate de întreaga comunitate, tot după modelul orașului New York, care pare să fi devenit un fel de model al kitschului mioritic. Cred că autoritățile locale ar trebui să descentralizeze organizarea tuturor evenimentelor publice, să constituie o asociație non-guvernamentală, care să includă nu doar birocrații din primării și specialiștii în cheltuirea banului public, ci și reprezentanții școlilor de artă sau ai altor instituții specializate în design urban. Poate atunci orașele noastre nu ar mai arăta ca niște brazi împopoțonați de o familie de nouveau riche, iar spațiile publice nu ar mai fi bâlciuri care consumă curent electric suficient cât să asigure traiul unor întregi comune lipsite de electricitate.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *