Interviu cu Mircea Miclea (I) : Ar trebui cel puțin dublate resursele, pentru o finanțare normală a Educației

Când i s-au oferit 4,08 în loc de 5 procente din PIB, ca buget al Educației, Mircea Miclea a demisionat din funcția de ministru. Înainte de asta, fusese cel mai tânăr șef de de Catedră din UBB, devenind profesor universitar la doar 33 de ani.  Când îl întrebi de educație, constați cu plăcere că vorbește o limbă lipsită de “administreza” funcționarului public și nici nu repetă automat poezele de partid cu realizări și idealuri mărețe. Mai pe scurt, e genul de politician care nu are nevoie să spună “vom da semnale în teritoriu”, ca să fie înțeles. Și nu știe să mintă frumos. 

  

În timpul mandatului său de ministru, destul de controversat în presă, dar apreciat de vârfuri ale excelenței din sistemul românesc de învățământ, Miclea a luat câteva decizii radicale, care vizau descentralizarea și sincronizarea educației românesti cu cea europeană. A coordonat, ulterior, activitatea Comisiei Prezidențiale pentru Educație, Legea din 2011 fiind, într-un fel, unul din “copiii săi de suflet”. Acum, patru ani și nenumărate modificări mai târziu, Legea din 2011 nu mai e bună - o spune actualul ministru al Educației, Sorin Câmpeanu, care avansează luna decembrie ca termen de apariție a unei noi legi a educației. L-am rugat pe fostul ministru să descrie sistemul actual de educație și viitorul acestuia prin ochii săi. Ceea ce a rezultat e pe cât de dur, pe atât de sumbru. Cum spuneam, omul pur și simplu nu știe să mintă frumos. 

 

Reporter: Am vrut să avem această discuție ca un fel de evaluare a ultimilor ani, după momentul 2007. Ați condus Comisia Prezidențială care a elaborat atunci acel raport pe starea sistemului de educație din România, iar apoi a existat Pactul Național pentru Educație semnat, asumat de toate partidele, iar în final a rezultat Legea Educației din 2011. Legea a fost deja modificată în esența ei, iar acum discutăm despre o nouă lege a educației... 

  

Mircea Miclea: Asta e țara! 

  

Rep: Dacă ar fi să explicați în termeni cât mai simpli, cum arată sistemul de educație din România acum, în percepția dumneavoastră? 

  

Mircea Miclea: Sunt câteva tușe pe care le-aș spune acum despre sistemul educațional din România. Câteva tușe. Unu. Există niște insule de excelență, dar scufundate într-o mare de mediocritate. Insulele acestea de excelență se referă la colective de profesori și cercetători, fie din învățământul superior, fie din preuniversitar, care au performanțe deosebite. Ele sunt, însă, rezultatul unor eforturi mai degrabă individuale sau de grup, nu sunt rezultatul unor mecanisme instituționale. Acolo unde n-au fost oameni care să facă lucrul ăsta pe efortul lor, n-a apărut excelența. Pe efortul și pe valorile lor. Acolo unde au fost, a apărut.  

Doi, există o rezistență a acestei majorități mediocre la orice schimbare, iar această rezistență este împachetată într-o retorică excesivă, deci nu numai că se opun, dar construiesc motive, aduc argumente... contruiesc stories... opoziția e împachetată retoric. Majoritatea asta se opune la schimbare, dar e împachetată retoric. Dacă vă uitați la comunicatele Consiliului Național al Rectorilor apare foarte clar lucrul acesta: acolo ai o minoritate de excelență, câteva universități din România care sunt bune per global, dar ai o majoritate de universități care sunt slabe. Deciziile lor sunt incredibil de conservatoare, ele mereu susțin conservatorismul, deci au susținut toate modificările astea care au degradat legea. Ok, deși minoritatea s-a opus. De exemplu, au spus că trebuie modificată legea educației pentru că în felul acesta se face o dezvoltare graduală, și nu a€œsmucita” a sistemului de educație. a€œGradual”. Altădată au spus că se opun legii educației pentru că aduce atingere autonomiei universitare, când de fapt legea lega autonomia universitară de responsabilitatea socială. Adică ai autonomie, dar dai socoteală pentru ea. Nu le-a convenit chestiunea asta de responsabilitate, și atunci au atacat autonomia, au spus că nu este suficientă. Deci ăsta este mecanismul, majoritatea se opune și se opune cu împachetări retorice. 

  

Rep: De unde credeți că vine pasiunea asta pentru retorică? 

  

Mircea Miclea: Sunt predispuși de meseria lor. Predau. Tot timpul vorbesc. Și se vede lucrul acesta, uitați, dacă comparați reforma din armată română. Am avut în 90 foarte mulți oameni în armată, peste 100.000 de militari, și-acuma avem armata română, e integrată în NATO, primim laude pentru ea. Acolo s-a făcut reforma fără comentarii excesive. Nu înseamnă că nu iei poziție, nu înseamnă că nu analizezi, dar nu ai atâta retorică. Armata este un domeniu unde se execută, nu se construiește retorică.  

Deci e o predispoziție... Practic, omori reforma printr-un exces de retorică. Există “retorită”, așa cum există apendicită - când se umflă apendicele, la fel este o inflamație a organului retoricii în mediul educațional. Care inflamație împiedică asimilarea reală a reformei dincolo de învelișul discursiv. Și asta cred că e o chestiune care ne face foarte mult rău.  

Apoi, avem de-a face cu o finanțare foarte slabă, și-atunci este vizibil și orice tentativă de reformă, dacă nu are și resursele necesare pentru a o face, nu se realizează. Și atunci oamenii își pierd încrederea în capacitatea de a reforma. Și asta s-a pierdut. Încrederea. 

  

Rep: Actualul ministru al Educației a arătat că, în ultimii ani, pe execuția bugetară, Educația a luat între 2,8 și 3%  din PIB, în fiecare an. Având experiența din Ministerul Educației, în opinia Dvs, cât de subfinantat este sistemul? 

  

Mircea Miclea: Ar trebui cel puțin dublate resursele ca să fie finanțare normală a sistemului. Eu am cerut inițial 5% din PIB. Comparați cu Finlanda, 8%, comparați cu țări mult mai sărace, de exemplu Algeria, după revoluția algeriana, pentru aproape 10 ani, 8 ani și jumătate, știți cât au dat din PIB pentru educație? 68%! Ok? Pentru că și-au dat seama că e singura cale de-a reveni de la o colonie care nu face altceva decât să stagneze... e-adevărat că acolo impactul a fost pe alfabetizare, școlarizare obligatorie... dar asta înseamnă prioritate, că dai resursele în domeniul respectiv, fie că e criză, fie că sunt bani. Deci prioritate națională asta inseasmna, că indiferent că e o perioadă de prosperitate sau de criză, nota bene! mai ales în perioadă de criză, aloci pentru domeniile prioritare. Ori, la noi, domeniile prioritare nu sunt educația. Sunt altele, este protecția socială... nici nu știu ce. Nu știu ce. 

Deci asta vreau să spun, că este o subfinanțare cronică... 

  

Rep: De unde se taie acești bani? 

  

Mircea Miclea: Din cercetare, e primul lucru unde se taie banii. Doi, de la investiții, și atunci nu ai laboratoare și nu ai școli moderne, trei, de la inovare. De exemplu, de la inovare curriculară. Îți trebuie bani, pentru că o nouă curriculă presupune noi manuale, formare profesională. Deci o schimbare curriculară înseamnă că tu, unu, ai făcut o analiză și ai venit și ai spus: așa arată curricula, doi, pregătești profesorii pentru asta: costă bani, trei, schimbi toate manualele: costă bani. De la inovarea sistemului se iau banii. Și rămân bani numai minimal pentru salarii. Atât. Salariile. Și mai este o poveste, nu numai că se taie, nu se dau câți ar trebui să se dea. Că nu se dau acolo unde trebuie dați. Pe de altă parte, cu banii ăștia mai e și altceva, în ceea ce privește salarizarea. Ea trebuie diferențiata. Una dintre marile probleme ale învățământului este salarizarea nediferențiată, nu numai subfinanțarea, dar și salarizarea nediferențiată. Ne-legată de performanță. Ai același salariu și dacă ești profesor slab și dacă ești profesor bun, atunci cei care sunt buni nu au deloc motivație să fie mai buni, cei care sunt slabi nu au motive să se îmbunătățească, pentru că au același salariu.    

Și lipsesc pârghiile de control ale sistemului din afara sistemului. Sunt foarte reduse. Eu am încercat să introduc, am scris în Lege: Consiliul de Administrație al Școlii este cel care decide ce se întâmplă în școală, el organizează concursurile pentru ocuparea posturilor, și Consiliul de Administrație este făcut jumătate plus unu din afara școlii. Și directorul este angajat de Consiliul de Administrație, profesorii sunt angajații Școlii. Prin urmare, dacă copilul tău ți-a spus în mod repetat, nu numai ție, tuturor părinților, că profesorul X predă de doi bani, sesizezi Consiliul de Administrație, iar Consiliul îl dă afară. Pentru că e angajatul școlii. Ori, în momentul de față, profesorul e angajatul sistemului, deci tu nu-i poți face nimic. 

 

Rep: Media locală a relatat deja numeroase cazuri de acest gen, în care părinții se plâng de calitatea unor profesori, iar directorii spun că nu pot să facă nimic. 

  

Mircea Miclea: Nu pot să le facă nimic. Dar tot directorii, sindicatele în primul rând, cu asimtamantul tacit al tuturor cadrelor din sistem, au anulat în Legea Educației exact paragrafele în care se spunea foarte clar că directorul nu mai este numit de Inspectorat, deci nu mai e controlat politic, apoi, profesorii sunt angajați de școală și prin urmare cel care îi angaja îi putea și da afară. Angajații școlii, nu angajații sistemului. Atunci, dintr-o dată aveai controlul. Și Consiliul de Administrație, jumătate plus unu din afară și putea să pună presiune. Și să spună: “Nu va reveniți, ați încurcat-o!” Iar ei au anulat-o. Toți. Pentru că e în avantajul mediocrității. 

  

Rep.: Din punctul acesta de vedere, al pârghiilor de control din afara sistemului, cum vedeți ceea ce s-a întâmplat recent la Liceul “Gheorghe Sincai”? 

  

Mircea Miclea: Mie mi s-a părut că elevii de la Șincai au făcut o greșeală, dar o greșeală mică. Practic, au făcut o greșeală în sensul că au utilizat câteodată un limbaj inadecvat, care poate să aducă atingere imaginii publice, și au exprimat câteodată calificative și față de persoane care poate că nu meritau aceste calificative. Mi se pare greșeală, dar mică. Ce au mai făcut, însă: au scos la iveală realitatea din timpul orelor de clasă, pentru că ora de clasă e ca o cutie neagră în care nu se știe ce se întâmplă. Iar ei, prin ceea ce au făcut au spus: da? Vă arătăm noi ce se întâmplă în sălile de clasă, la ore! 

Ăsta e un lucru bun, eu cred că trebuie aflat: cât de prost predă un profesor, cât de discreționar se poartă câteodată cu elevii, cât de mult îi jignește. Cât de mult îi ignoră. De ce la testele PISA, de exemplu, la întrebarea: “Cât de singur vă simțiți în școală?”, românii sunt pe locul I? Pentru că sunt neglijați de profesorii lor. Cred că la Șincai fost o greșeală mică, dar a scos în evidență multe lucruri care sunt reale în școală. Pe de altă parte, cred că modul în care a procedat Consiliul Profesoral a fost greșit și disproporționată pedeapsa. Pedeapsa a fost mult prea mare în raport cu greșeala făcută, și, doi, eronat modul de a proceda. Adică tu ești parte a conflictului și tot tu judeci?!  

  

Trebuia făcut un Consiliu de Arbitraj din profesori din altă parte, de exemplu, care să audieze ambele părți și să ia decizii. Ori, ce s-a întâmplat: au judecat exact profesorii care erau implicați. Deci practic una din părțile aflate în conflict a devenit judecător. Ceea ce este incorect. Trebuia să fie judecător o terță parte, nu părțile aflate în conflict. Fiecare parte să-și spună punctul de vedere și apoi să fie arbitraj, știu eu, arbitrajul să fie din partea Inspectoratului, iar decizia lui să fie apoi mandatorie. Dar așa, o parte a conflictului a devenit judecătorul. Și partea care a avut putere, bineînțeles. Dar și dacă elevii, eu știu, ar fi făcut un tribunal revoluționar, tot ar fi fost greșit. 

  

Rep.: Și atunci în astfel de situații, cine trebuie să intervină și să restabilească echilibrul? 

  

Mircea Miclea:Dacă rămânea varianta de lege așa cum am spus-o, Consiliul de Administrație. Care se întrunea și spunea: deci domnii profesori, domnilor elevi, spuneți-ne faptele, analizăm, și noi, Consiliul de Administrație, (putem să chemăm și experți, în educație etc), dar noi, Consiliul de Administrație, am luat următoarele decizii, iar dumneavoastră, domnule director, le aplicați. Simplu ca bună ziua. 

 

(Va urma)

 

Adauga comentariu